La vreme de criză, sfaturile şi îndemnurile par să fie la mare preţ. O retorică găunoasă – pre româneşte – dă în clocot de câteva luni încoace şi, naivă cum sunt, credeam că arsenalul de vorbe goale al guvernanţilor nu mai poate produce surprize. Ei bine, m-am înşelat. Mai zilele trecute, ieşind dintr-un restaurant de la Neptun, el lider maximo ne-a adresat, protector-exuberant, îndemnul „nu vă bazaţi pe stat!”. La început, m-am gândit că nu am auzit bine. Apoi, am dat-o pe înţelepciunea autohtonă cu al ei „gura păcătosului adevăr grăieşte”. Şi m-am simţit marcată profund de regretul că ei, cetăţenii obişnuiţi şi oneşti ai statelor bătrânului continent (cel puţin!), nu au parte, măcar din când în când, de asemenea revelaţii. Că, vorba ceea, dacă nu împărtăşesc şi ei originala democraţie carpato-danubiano-pontică, nici măcar îndemnuri precum cel de mai sus nu le colorează existenţa aflată mult prea în matca normalităţii. Mare păcat!
În fond, ce ne cerea, insistent, apăsat, el comandante? Să (ne) consumăm criza, să „stăm liniştiţi la locurile noastre” (parcă am mai auzit asta, nu?), cât le mai avem, să ne aşezăm disciplinaţi în rândurile celor disponibilizaţi (cei mai mulţi din UE), să ne plătim la timp dările (cele mai mari din UE) şi nici măcar să nu ne treacă prin minte că am putea fi, în vreo împrejurare, „asistaţi” (epitet atât de drag intelectualilor preşedintelui). Căci el, statul, are altele pe cap!
Dar cine/ce este acest stat pe care cetăţenii nu trebuie să se bazeze? Şi dacă acest stat nu are nici-un fel de obligaţii faţă de cetăţenii săi, de ce aceştia, la rându-le, ar avea obligaţii faţă de statul cu pricina? Cu alte cuvinte, de ce să se bazeze statul (bine „bazat”) pe cetăţenii săi?
Iată o situaţie cu care „locuitorii” lumii civilizate nu şi-ar putea imagina să se confrunte nici măcar într-un coşmar. Căci ce este statul în viziunea (mult prea) originală a guvernului român? Un autoritar colector de fonduri publice pe care aleşii le administrează cum le dictează fanteziile şi interesele public-private (?) de grup. Şi atunci când ajung la fundul sacului, fac împrumuturi pe care ei, cei mulţi, cetăţenii, le plătesc prin fiscalitate aberantă. Fiind solidari cu statul pe care – nu-i, aşa? – nu trebuie să se bazeze!
Această solidaritate umilitoare i-a lovit, fără precedent, şi pe creatorii culturii vii din România. Subminând, de fapt, dreptul la proprietate intelectuală, că tot se face atâta caz de garantarea proprietăţii pe meleagurile mioritice. Nu consider că aceşti creatori de bunuri culturale de patrimoniu, de valori identitar-naţionale ar trebui să fie o categorie privilegiată. Dar atâta timp cât legislaţia europeană în ceea ce-i priveşte nu e respectată, cât nu există încurajări legislative ale sponsorizării şi mecenatului, dubla impozitare a drepturilor de autor e o probă de cinism specifică, mai de-grabă, guvernanţilor unui stat bananier.
De când cu statul ca supremă cacealma şi cu îndemnul aceluiaşi el comandante „să treceţi criza ca marinarii prin furtună”, mai ştii pe unde om fi ajuns şi noi? „Mândră Corabia, meşter Cârmaciul!” (vorba lui Zaharia Stancu)
Cornelia Maria SAVU
