Lia Faur a înspăimântat ceva feţe cuvioase de burghezi provinciali cu jeep, cu volumele ei anterioare ce frizau senzualitatea despletită. Noul volum, ”Poeme pentru fluturi bolnavi”, Editura Brumar, cum se vede şi din titlu, e mai lilial, aproape simbolist. În fapt, poeta îşi găseşte un ton elegant, aluziv şi melancolic, care ar trebui să calmeze şi să intereseze orice critic avizat, ori doar universitar. Senzualitatea persistă, dar aproape complet dezbrăcată de sexualitate. Rezultă o lirică feminină ondulatorie şi seducătoare, nu agresivă. Tonul elegant este susţinut de o regresie înspre lilialul din poezia feminină şaizecistă: mici comparaţii, discrete metafore şi o recuzită bogată de făpturi, lucruri şi fenomene. Poemul devine o pastă cu gogoloaie vizibile, ca un profiterol ori o mămăligă neamestecată până la completa omogenizare: „adormim în fiecare zi/ unul cu capul la picioarele celuilalt/ picioarele mele se întind până spre gâtul tău/ îţi intră prin omoplaţi şi se topesc/ încet ca o felie de unt/ îţi pleci capul peste genunchii mei înfloriţi de cicatrici/ pe care le numeri şi le cureţi/ de pământ şi de frunze” (La capătul zilei).
În centrul lumii lirice se află o femeie coaptă – dar nu răscoaptă – cu dorinţe palpabile, rafinate şi visări cu elan: „circulă o poveste despre o femeie/ se spune că femeia aceasta e nebună şi strigă/ la colţuri de stradă prin biblioteci în birturi şi cafenele/ oamenii se opresc să privească fenomenul” (Simplu poem). Mare parte dintre texte alunecă într-un fel de caleidoscop oniric, numai fragmente din ele fiind străbătute de nerv. Dar acesta este ritmul trăirilor imaginare: energic, însă etalat fără mare acceleraţie. Femeia de pe scenă nu mai este cea din celelalte volume decât în mică parte. Sfidarea şi nebuniile din alte anotimpuri sunt acum înlocuite de conştiinţa agresiunii: lumea înconjurătoare judecă, condamnă şi nu suportă nonconformismele. De aici şi un Sentiment de izaură: „aseară un fluture s-a ascuns într-un pantof străin/ nici măcar nu era pantoful meu/ revin nopţile de iarnă în care nu se întâmplă nimic/ doar ninge şi oamenii privesc pe geam/ mai des ca de obicei/ în vecini în fiecare noapte e muzică/ pe mine nu m-a învăţat nimeni să cânt”. Femeia-altfel nu protestează, nu se înveninează, ci se protejează prin retragere într-o lume delicată, profund feminină.
Ar fi exagerat să se înţeleagă că proiecţiile intimiste creează un spaţiu compensatoriu etanş la agresiunile exterioare. Intimismul nu este decât o crispare speriată în faţa realităţii contondente. Regressus ad uterum are substanţă cărtăresciană: protejarea fragilităţii prin accentuarea fragilităţii: „închid ochii să mă pot afunda/ repede în noapte/ mă aşteaptă seară de seară/ ca o aventură până la răsărit/ mă aşez cuminte sub plapumă şi aştept/ cu ochii închişi/ nu mă visez niciodată pe mine/ lipsesc mereu din cadru” (Amnezia zilei de azi).
Ar rezulta, astfel, o poezie moale, dacă nu ar interveni inserţiile lucide, autoscopice, nemiloase chiar, însă nu ironice ca la Elena Vlădăreanu. Mai curând o vulnerabilitate asemănătoare cu cea din unele poeme ale Domnicăi Drumea. Mă gândesc la câte semnificaţii are V, titlul romanului lui Thomas Pynchon. Cu polisemia lucrează priceput şi poeta, dar mai ales cu veşnicele (şi enervantele) simboluri ale scrisului, cu care izbuteşte să construiască imagini inedite şi cu impact: „aş putea ţese un covor zburător/ din resturi de fraze/ din puncte/ din virgule şi semne de întrebare/ în urma lor eu nu mai sunt aceeaşi/ trupul mi se goleşte/ ca un balon dezumflat/ pielea uscată de prinţesă contemporană/ într-un sarcofag modern” (Cuvintele ce s-au spus).
Cu cât citeşti, cu atât realizezi că volumul are un miez trist, bandajat în metamorfoze spectaculoase. Contrastul dintre vitalitatea imaginilor şi apăsarea singurătăţii produce efecte remarcabile: nici plictiseală, nici teribilism. Este lovită exact nota potrivită: „înghesuiţi printre stâncile de astă-vară/ amnezici şi lipicioşi ca melcii/ încleiaţi printre cioburile tăioase/ ca stâncile de pe fundul mărilor” (V de la viu).
Confesiunea din poeme este placată cu frize ce conţin reprezentări barochiste, cam cum se întâmpla în Cântecele lui Maldoror. Dincolo de imaginile alambicate, există şi puncte nodale ale unor mici efecte perfect cizelate: fluturii într-un Poem pentru peşti („fluturii de noapte se scurg/ fără niciun farmec de fluture nicio graţie de aripi”), transgenderizări culturale („Acoperit cu plante verzi şi ramuri/ Ofelia nu a fost niciodată bărbat/ până la tine” – Delir), ori dragostea livrescă, dar neafectată gestic („în aşteptarea ta cineva rosteşte încet/ un poem nordic de dragoste”).
Probabil că acest volum este cel mai bun din panoplia autoarei. Acest lucru se datorează bunei dozări a sentimentelor şi efectelor stilistice, precum şi unui imaginar compozit, dar perfect închegat în imagini pregnante.
Felix NICOLAU
