Nu ştiu exact unde am auzit pentru prima dată sintagma “Fereşte-te de românii din străinătate”, români întâlniţi ocazional, în locuri publice, de care te izbeşti în vacanţe, concedii şi în situaţii cu totul aleatorii. Cert este că, fără să vreau, o întâlnire la graniţă sau o întâlnire la interminabilele cozi de la benzinăriile presărate în locuri de proximă vecinătate cu ţara, îţi dau de gândit. Fără să fiu discriminativă în cea mai mare parte a timpului, şi încercând să nu provoc conflicte inutile cu semenii, mai cu voie, mai fără voie, mă simt uneori aruncată în situaţii aparent fără ieşire, iar cutia toracică a discriminării poate trosni cu un sunet de oase zdrobite.
Peisajul pestriţ pe care ţi-l oferă străinătatea despre români, fie în mass media, fie pe care chiar scriitorii noştri îl cultivă, m-a determinat de multe ori să mă uit circumspect la cei întâlniţi în jur. Chiar dacă buruienile altora sunt la fel de bine reprezentate (ficţional sau nu), amestecându-se cu ale noastre, călătoria într-un spaţiu oarecare, peste graniţă, îţi poate da palpitaţii. Cine nu şi-i aduce aminte pe “nea Pandele care vinde acadele” sau pe cel cu aparatul de fotografiat care-ţi susura zâmbitor “colorata mâine-i gata”? Aceste personaje memorabile sunt la tot pasul şi în afară, localnici sau deghizaţi în localnici, gata să prindă din zbor un “salut” românesc.
Ficţiune ori ba, după ce citeşti volumul “Ana Maria şi îngerii” de Radu Aldulescu (Ed.Cartea Românească, 2010), ai senzaţia, punând piciorul pe pământ românesc sau pe alte meleaguri, de aiurea, că eşti la tot pasul asaltat de figura Ciobănaşilor, a îngerului de sex contrar sau a Remuşilor. Din păcate, acesta este adevărul. La orice intersecţie, spaţiu public sau stradă lăturalnică te poţi pregăti psihic şi fizic să ai parte de o porţie de “învăţătură de minte”. Iar forţa cu care Radu Aldulescu a surprins un segment reprezentativ al celor care ne creează o oarecare imagine proastă atât în ţară, cât şi în afară, nu poate decât să te bântuie, indiferent de gradul de toleranţă cu care ai dori să defilezi. Mai presus de toate aceste personaje ficţionale şi de lecţia de scriere pe care ne-o oferă autorul, personajul Mariana îţi reţine atenţia din mai multe motive: e combinaţia telenovelistică a femeii în capul căreia se sparg toate necazurile, dar care, cu o ţinere de minte proporţională cu un suflet prea mare, o ia de la început, în stil tabula rasa, repetând aceleaşi greşeli. Este totodată prototipul românului muncitor, cu studii, un ausländer în ţările vecine, descins cu braţele deschise pe un teritoriu străin. Maltratat fizic şi psihic atât de străini, dar, mai ales, de conaţionali, fie că aceştia se numesc Clanţă, Ariciu, Ghiocel, Terente, Clampă sau Guţanu, deghizaţi în binefăcători la un moment dat. Şi, pentru că ficţiunea e desprinsă parcă dintr-o realitate crudă, românul tot în român dă.
Zilele acestea, nevoită să străbat la pas Bucureştiul, revenită din vacanţă, îmi răsunau în minte mare parte din dialogurile personajului Mariana cu aceşti îngeri hilari. Rememoram întâmplările prin care aceasta trecuse şi, din păcate, în faţa ochilor îmi apăreau şi înfăţişările acestora, desprinse ad-hoc, din persoanele întâlnite în cale în mica mea plimbare. Rezultatul?
Am revenit la aceleaşi probleme pe care le am de vreun an, a căror origine exactă nu o cunosc: chipurile lipsite de expresivitate şi viaţă îmi accentuează teama, dezgustul şi senzaţia că se pot preta la orice tâlhărie sau crimă, mersul cu metroul- poate cel mai aglomerat mijloc de transport- mă aruncă în braţele agorafobiei, iar îmbulzeala îmi creează atacuri de panică. Mă întreb acum, doar, dacă nu pe bună dreptate.
Andra Rotaru
