Maxim Dumitraș este un artist experimentat și un vizionar care a reușit să pună cap la cap, într-o simbioză perfectă, arta populară și cea contemporană, în primul, singurul muzeu de artă comparată din România. La Sângeorz Băi se organizează și o serie de tabere de creație foarte interesante, în care artiștii invitați sunt scoși din urban și reîmprieteniți cu natura. Dar, în ciuda preocupărilor sale organizatorice, Max Dumitraș nu își uită niciodată menirea: arta. Perseverent și muncitor, artistul și-a urmărit timp de trei decenii un punct de interes în cercetarea sa plastică: absența în artă, relația golului cu plinul sau umbra ca a patra dimensiune a sculpturii. ”Absențe încercuite” este, de altfel, expoziția de sculptură cu care a mers la Târgu Jiu, în orașul lui Brâncuși. Despre raportarea la ”părintele sculpturii moderne”, interesele și obsesiile sale artistice, nevoile și lipsurile artiștilor din România și multe altele a discutat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Dorina Cioplea, într-un interviu sincer și relaxat.
Vreau să vorbim despre ce faceți la Sângeorz-Băi. De ce a ajuns artistul, în România, să-și fie și curator, și producător, și manager?
În România ar trebui clarificată această situație. Din păcate nu există galerii. Galeriile UAP-ului sunt în alți termeni. Ar trebui urgent curatori de expoziții, galeriști care să încerce să facă lucruri care pentru unii artiști sunt complicate. Unii artiști nu pot. E cel mai complicat să-ți vinzi o lucrare, parcă-ți vinzi copilul. Sunt anumite strategii de marketing, e o întreagă industrie acolo, în spatele artistului, mai ales în occident. În România trebuie rezolvată cât de urgent problema.
Ați făcut un muzeu de artă comparată tot din această nevoie.
Da. Pe lângă preocupările mele artistice am simțit nevoia să fac un muzeu, un muzeu făcut de un artist vizual, nu de muzeografi.
Care e diferența?
E o mare diferență. Pentru că ei nu sunt proaspeți. Fac totul cu birocație. Pe când un artist vizual vede altfel lucrurile. Eu am mers în Franța să văd depozitele, să văd ce însemană un muzeu, cum se conservă lucrările, după care am gândit foarte mult conceptul. Muzeele trebuie să aibă fiecare specificul lui. Nu trebuie să vezi în mai multe orașe același muzeu de etnografie. Trebuie să aibă identitate, să te duci cu drag acolo. Nu contează că ești în capătul țării, nu contează cât drum e, te duci până acolo să vezi un muzeu bine făcut. Eu am plecat de la identitatea locului. Înainte a fost un muzeu de etnografie făcut de un profesor de desen. Eu am dărâmat toată clădirea și am făcut un muzeu care, de la fundație, este gândit ca un muzeu. În România nu știu câte muzee sunt gândite așa, special pentru destinația asta. De obicei sunt case vechi în care se face un circuit, sunt sparte uși, pereți, și nu e prea bine. Acolo este un loc central, un stâlp unde sunt birouri, depozite, și în jur un spațiu liber în care te poți juca, pe care îl modelezi, în care expui.
V-ați jucat. Și artiștii pe care îi invitați acolo se joacă tocmai cu intervenția în spațiu, în spațiul deschis, în natură.
M-am gândit mult la asta și am adunat obiectele numai din zona Sângeorzului, dar pe care le-am folosit ca instalație plastică. Iar această instalație am pus-o în comparație cu artistul contemporan. Toate lucrările de artă contemporană sunt făcute la Sângeorz. Am făcut tabere de creație în care artistul s-a putut inspira, a putut lucra, dar pe artistul pe care îl invit în simpozion îl aleg foarte bine. Îi știu opera, știu că se leagă de ceva de aici și atunci are libertate totală. Pentru că știu că filonul lui pleacă din această zonă.
Cum s-au raportat artiștii la ce au găsit acolo? Ca elemente etnografice, ca elemente vizuale…
Îmi aduc aminte la început, Ion Dumitriu, care a lucrat la Poiana Mărului cu Horia Bernea și artiștii de acolo, a venit la Sângeorz și a continuat creația de la Poiana Mărului cu lucruri aflate aici. Țin minte că a făcut pereți de case, cu lutul, cu piatra, fasole la uscat. A lucrat foarte mulți ani acolo. A fost un adevărat prieten și un mare artist. După care am invitat artiști din diferite zone. Am lucrări de sculptură, de grafică, pictură, instalații, performance. Eu mai am și un muzeu virtual. Adică fiecare artist care a expus o lucrare în muzeu are la mine un DVD cu toată opera lui, de la CV la ce lucrează. Dacă vine la noi un colecționar și spune că îl interesează un anume artist, îi proiectez toată opera acelui om. Ce mai e specific acestui muzeu este faptul că e într-o continuă mișcare. Niciodată nu poți să spui că ai văzut muzeul. Am lucruri pe care le rotesc, le pun în alte situații, scot din depozit. Vreau să fie viu. Facem și lansări de carte acolo. Mi-am format un grup de oameni care vin cu mare drag.
Provocați artiștii care vin la Sângeorz prin ce le oferiți, prin ce văd acolo. La rândul dumneavoastră acum ați venit la Târgu Jiu. Cum v-ați raportat la Brâncuși? Pentru că, până la urmă, Brâncuși este marea provocare a zonei Gorjului.
Este o problemă complicată. E o mare responsabilitate când știi că te duci acasă la părintele sculpturii. Și ce expui? Ce faci? Eu am plecat și cu construcția muzeului puțin și de la Brâncuși. De la cum a pornit el de la elemente din arhitectura populară, de la stâlpul de pridvor, pentru că are multe elemente inspirate. Și atunci m-am gândit că și eu pot să plec de la arta populară spre zona de universalitate a obiectului. Iar expoziția de la Târgu Jiu pornește, cumva, de la lucrarea lui Brâncuși ”Pasărea în zbor”. Eu încerc să mă detașez de soclu. Lucrările să plutească în aer. Mă interesează golul și plinul. Eu încercuiesc golul ăsta, care niciodată nu e gol. Aici încerc să fac filozofia obiectului. Doar să-l delimitez. Să-l îngrădesc. Iar uneori am titluri de lucrări care se numesc ”Ieșirea din absență”. Sunt micile spații. De fapt acolo ies, în acele goluri. Din care artistul iasă în libertate. Cam pe acest concept am gândit expoziția de la Târgu Jiu. De fapt aici sunt cinci zeci de lucrări și o perioadă de vreo 35 de ani de cercetare. Am început ”veșmintele”, care pleacă din sona coșnițelor de albine, cu nuiele, lut. Coșnițele aveau utilitate iar lucrările mele au doar utilitate vizuală. Și îmi pot permite să fac lucrări de dimensiuni mari. Întotdeauna am avut probleme cu lemnul, cu piatra, pentru că nu pot să le transport oricând. Și atunci am gândit această soluție: lucrări mari și ușoare.
Aveți în expoziția asta lucrări pe care spuneați că le-ați pornit de la un element din natură, de la o bucată de lemn găsită ca atare.
”De la natură la sens” e intitulat și albumul meu. Iau un element din natură și îl recompun. Îi prelungesc viața din natură. Îl încercuiesc. Aici, la Târgu Jiu, la Muzeul Județean, am găsit un spațiu care e minunat, pentru că am reușit să suspend lucrările. Umbra mă interesează să fie a patra dimensiune a sculpturii. Îi dă un alt volum obiectului. Îl recreează. Golul se oglindește în umbră. Golul nu îl vezi, dar îi vezi umbra. Vreau să mă detașez de soclu. Asta este provocarea pentru mine. Vreau să plutească în aer, să zboare, să fie un fel de haiku plastic.
Privitorul este, atunci, a cincea dimensiune plastică. În ce fel se proiectează privitorul în golurile și absențele încercuite?
Privitorul privește și el trebuie, prin imaginație, în virtualul lui, să-și găsească starea. Să umple golul, în primul rând, cu privirea lui și cu imaginația lui. Trebuie să-și pună întrebări din interiorul golului. Eu ceea ce fac prin desen e, de fat, o stare prin care locuiesc golul. Privitorul trebuie să-și găsească propriA stare și să proiecteze în gol ce vrea și ce simte.
Spuneați că de treizeci de ani faceți cercetare în domeniu și știu că ați expus de multe ori lucrări din această zonă. Cum s-au raportat până acum oamenii la ceea ce faceți, la astfel de lucrări?
E interesant. Sculptura mea e surpriză. Și le pune întrebări. Nu trebuie multă explicație. Important e să pună întrebări.
Ce filosofie e, spre exemplu, în opera lui Brâncuși. Mi se pare o dramă să îl ai alături și tu să propui altceva. Eu nu vreau să merg pe urmele lui, dar sunt foarte atent la problematica pe care a propus-o Brâncuși. Drumul e foarte interesant. E cel care contează: drumul.
După ce ați pus lucrările în spațiul de la Târgu Jiu, de la Muzeul Județean, v-ați simțit altfel? A fost altfel de cât v-ați așteptat?
Gândul mi-a fost foarte clar. Știam din atelier ce vreau și cum vreau. A fost vorba doar de felul în care suspend lucrările și în care compun aici, în funcție de spațiu, aer, lumină. Toate sunt surprinzătoare… Aici expun o parte din lucrările pe care le am pe această temă. 50 din aproximativ 300. Am făcut o selecție. Cea mai frumoasă expoziție cu aceste lucrări am avut-o în aer liber. Cred că acolo, în natură, arată cel mai bine.
Dorina CIOPLEA
