De curând, la Editura Cartea Românească a apărut volumul “Cu ochii pe mine. Jurnal român-german, 1995” al criticului, istoricului literar şi prozatorului Florin Manolescu. Plecat în Germania pentru doar patru ani, la Universitatea Ruhr, Florin Manolescu a rămas 15 ani, parcurgând în această perioadă (1993-2008), toate treptele ierarhiei universitare. Jurnalul pe care l-a ţinut în această perioadă conţine nenumărate mărturii ale întâlnirilor cu personalităţi culturale de origine română şi germană, ale documentării în vederea realizării “Enciclopediei exilului literar românesc 1945-1989”, şi ale unor timpuri culturale în schimbare. Andra Rotaru a dialogat cu Florin Manolescu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, încercând să afle mai multe amănunte despre recentul volum “Cu ochii pe mine. Jurnal român-german, 1995”.
Volumul “Cu ochii pe mine: Jurnal român-german, 1995” se deschide cu povestea întâlnirii dintre dvs. şi profesorul Karl Maurer, care vă propune să predaţi timp de 4 ani la Universitatea Ruhr. În ce fel a schimbat această plecare firul vieţii dvs. atât ca profesor, dar şi ca scriitor?
Răspunsul simplu e că firul vieţii mele, cum spuneţi dvs., a luat-o la un moment dat în altă parte, de fapt, într-o cu totul altă parte, adică în direcţia unei ţări, Germania, de la care aveam şi avem în continuare ce învăţa. Însă răspunsul ceva mai complex arată altfel. În realitate, chiar după 1989, firul vechi al vieţii, pentru mine din ce în ce mai descurajant, adică lipsit de aproape orice perspectivă, şi-a modificat dintr-o dată direcţia. Din 1968, anul în care am fost angajat la Facultatea de Litere din Bucureşti, până în 1989, adică timp de peste 20 de ani, am lucrat ca simplu asistent. Şi am făcut-o cu plăcere. Dar în 1989 eram cel mai „bătrân“ asistent de la Catedra de literatură română a facultăţii şi ca atare deţineam un record de neinvidiat. Nu i-aş recomanda nimănui să încerce să-l doboare. E drept, în 1986 am primit, printr-o derogare, ceea ce în Germania se numeşte venia legendi. Adică dreptul de a preda şi cursuri. Cu precizarea că în felul acesta mi se acordau câteva din obligaţiile, nu şi din drepturile unui conferenţiar sau ale unui lector. Şi asta cu toate că obţinusem încă de la mijlocul anilor ’70 titlul de doctor în filologie şi pe deasupra apucasem să public şi câteva cărţi. Între ele şi cea despre Caragiale. Tot până în 1989, de ieşit din ţară spre Vest nu mai reuşeam, iar în revistele noastre literare nu mi se îngăduia decât cu mare greutate să public ceea ce aş fi vrut eu, nu ce ar fi vrut alţii. Una din ultimele experienţe de acest fel a fost la revista Contemporanul, unde din 1982 până în primăvara lui 1983 am deţinut o rubrică de cronici literare deseori mutilate de unul din redactorii însărcinaţi cu cenzura internă, într-o pagină care până la urmă a fost desfiinţată la ordin de sus, fără nici o explicaţie. Sunt şi alte mizerii cu care a trebuit să mă confrunt în toată această perioadă, dar n-o să mă refer acuma la ele. Poate cu altă ocazie. După 1989 am început să colaborez regulat la Luceafărul. Laurenţiu Ulici, la care mă gândesc adesea, pentru că-mi lipseşte, mi-a oferit „cronica literară“, fără să-mi ceară ceva în schimb, iar Facultatea de Litere m-a promovat în 1990, „peste rând“, conferenţiar. „Peste rând“, adică peste poziţia de lector, pentru că cineva s-a gândit că e cazul ca anumite nedreptăţi, considerate flagrante, să fie corectate. N-am fost chiar singur în această situaţie. La fel s-a procedat cu alţi doi colegi de la Litere. Cu Nicolae Manolescu şi cu Mircea Martin, care fuseseră şi ei blocaţi ani de-a rândul, ca lectori, pe posturi aflate departe de calificarea lor, şi care acuma erau promovaţi profesori de către Ministerul Învăţământului, sărindu-se peste poziţia de conferenţiar. Ei bine, în ce mă priveşte, cam acesta e momentul în care profesorul Karl Maurer mi-a propus să vin la Universitatea din Bochum, unde să accept un post de lector, care să fie transformat apoi într-un post de profesor. Puteam să accept sau puteam să refuz. Dacă refuzam şi dacă aş fi rămas în România, probabil că aş fi continuat să semnez cronici literare în Luceafărul, probabil că după un oarecare timp aş fi fost numit profesor, şi cine ştie ce ar mai fi urmat. Cu siguranţă, şi bune, şi rele. În treacăt fie spus, la capitolul „rele“ primisem deja la începutul anilor ’90 o lecţie. Mă înscrisesem la un concurs de burse DAAD, pentru un stagiu de câteva luni în Germania, de la Universitatea din Heidelberg, profesorul Klaus Heitmann îmi trimisese o scrisoare prin care Ministerul Învăţământului era asigurat că eram aşteptat cu braţele deschise, dar în cele din urmă mi-a fost preferată o profesoară de la un liceu din capitală, pentru că, mi s-a explicat atunci când m-am dus să-mi ridic dosarul de concurs, avea o activitate ştiinţifică mai bună. Aşadar, când m-am întâlnit cu profesorul Maurer, de care auzisem, dar pe care nu-l cunoşteam, eram deja conferenţiar, fără să fi fost vreodată lector, şi atunci mi-am spus că e rândul meu să repar o nedreptate. Prin urmare, am acceptat să plec în Germania, ca să pot parcurge toate treptele ierarhiei universitare, chiar dacă într-un mod mai puţin obişnuit. Am fost şi lector timp de doi ani, dar nu în România, ci în Germania. După cum vedeţi, întâlnirea cu profesorul Maurer a fost providenţială. A reaşezat acolo unde trebuie, ceea ce era de aşezat, mi-a deschis o perspectivă nouă şi mi-a oferit ocazia să mă întâlnesc cu un om cu totul şi cu totul neobişnuit. Un romanist complet, cum puţini mai există astăzi, format la şcoala dascălului său de la Freiburg, Hugo Friedrich. Asta înseamnă un romanist cu o pregătire obligatorie de clasicist, care îţi recită din Homer în greacă şi din Ovid în latină, care îl ştie pe dinafară pe Dante, care este familiarizat cu limba rusă sau cu japoneza sau cu literatura română, şi care, pe lângă toate acestea, conduce ani de-a rândul, în calitate de teoretician literar, revista Poetica. Pe scurt, un profesor excepţional, produs de solida şcoală veche germană, care s-a priceput să-i transmită mai toate secretele ei profesionale, şi un om înzestrat de natură nu numai cu un ascuţit simţ al dreptăţii, dar şi cu o neobişnuit de rară sensibilitate de poet. Ei bine, datorită acestei întâlniri, pe care continui s-o numesc providenţială, mi s-a dat posibilitatea să fac câteva lucruri pe care n-aş fi avut cum să le fac în România. Înainte de orice altceva şi fără să fie nevoie să mă refer la ceea ce am scris în Germania, m-am putut considera un fel de ambasador al ţării mele, acreditat pe lângă toţi cei cu care m-am întâlnit acolo şi pe care sper că am reuşit să-i ajut să ne cunoască ceva mai bine, făcând concurenţă radioului sau posturilor de televiziune din ţara lor.
Cititorului îi prezentaţi anul 1995, cel mai intens, al venirii dvs. în Germania, al întâlnirilor cu români aflaţi peste hotare, dar şi cu personalităţi din Germania. Cum a început documentarea pentru volumul “Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989”, publicat ulterior în anul 2003? Cu mulţi dintre aceşti scriitori români aflaţi peste hotare aţi corespondat şi v-aţi sfătuit, în timpul elaborării lui.
1995 n-a fost pentru mine anul cel mai intens, au fost destui alţi ani de acelaşi „calibru“, dar Enciclopedia exilului e şi ea un exemplu de lucru făcut fără să mă fi gândit înainte la el, pentru că nu prea aveam cum. Dacă cineva mi-ar fi spus (de fapt, dacă ar fi avut curajul să-mi spună) înainte de 1989, în România, că voi fi autorul unei enciclopedii a exilului literar românesc, i-aş fi răspuns că visează. A existat o scurtă perioadă în care te puteai referi mai pe larg la scriitorii români din exil, dar ea a trecut repede. Înregistrând efectele, unii au numit acestă perioadă „liberalizare“. Cu gândul la cauze, eu am descris-o undeva ca pe un pui de somn, tras de nomenclaturiştii anilor ’60, între două mese bogate. Am profitat şi eu, atât cât s-a putut, de acest moment de aparentă aţipeală, la adăpostul căreia s-a dat o acerbă bătălie politică pentru putere, şi am obţinut în 1968 licenţa în filologie cu o lucrare despre Mircea Eliade. Iar atunci când în Bucureşti, scriitorul acesta a fost reeditat pentru prima dată după război, am publicat în România liteară un lung eseu despre romanele sale, însoţit de o expresivă fotografie a exilatului. Oricum ar fi, lucrul la Enciclopedie a durat câţiva ani buni şi de dus până la capăt l-am dus cu ajutorul bibliotecilor universitare din Germania, care mi-au satisfăcut toate pretenţiile, cu ajutorul Bibliotecii române de la Freiburg, unde am fost de mai multe ori, şi, bineînţeles, cu ajutorul unor români din ţară sau din fostul exil, scriitori sau nescriitori, care au înţeles să răspundă prompt solicitărilor mele, nu de puţine ori sâcâitoare. Înaintea tuturor şi incomparabil mai mult decât alţii, prozatorul Dumitru Ţepeneag şi traducătorul Alain Paruit, care n-a considerat că este o corvoadă mai prejos de demnitatea lui să care pentru mine, cu rucsacul, de la Paris la Bochum, tot felul de extrase, de reviste şi de cărţi. Cum se întâmplă ori de câte ori ceri ceva, şi chiar dacă n-o faci doar pentru tine, am avut de a face nu numai cu generoşi, dar şi cu oameni dificili, cu supărăcioşi, orgolioşi, comozi, în fine, cu tot felul de oameni. Recordul cred că l-a bătut o persoană căreia tocmai îi cumpărasem o carte şi pe care am rugat-o să-mi trimită copia unui articol-program dintr-o revistă de exil pe care o edita în străinătate, dar care nu era de găsit în Germania. Mi-a scris că n-o să facă ea pentru mine „munca de documentare“. Chiar şi numai din cele spuse până aici se poate deduce cât de dificil a fost să intru în posesia tuturor textelor şi datelor de care am avut nevoie. Dar a mai existat o dificultate care, de data aceasta, n-a mai făcut parte din categoria celor cu care să mă mai fi întâlnit. Scriind despre cartea pe care am publicat-o în 2003, profesorul Mihai Zamfir, fostul meu coleg de la Facultatea de Litere din Bucureşti, la care ţin în mod special, a numit-o „enciclopedia tristeţii“. Cred că este cea mai exactă definiţie care i s-ar putea da. Pentru că n-a fost deloc uşor să mă acomodez cu toate dramele identitare şi cu toată tristeţea existenţială din biografiile exilaţilor sau din cărţile şi articolele pe care aceştia le-au publicat. Mă gândesc de exemplu la N.I. Herescu, la Aron Cotruş, la Alexandru Busuioceanu sau la Adriana Georgescu şi, bineînţeles, la cărţile lor. Ca să se înţeleagă şi mai bine despre ce este vorba, iată ce povesteşte în memoriile sale un scriitor german, Hans Sahl, obligat în 1933 să fugă din Germania lui Hitler, ca să trăiască apoi hăituit în Franţa, în Elveţia sau în Statele Unite „exilul în exil“, cum şi-a intitulat el una din cărţile sale, şi să scrie acolo, între altele, câteva dintre cele mai frumoase, dar triste pagini din câte mi-a fost dat să citesc despre o iubire neîmpărtăşită. La un moment dat, adică mult timp după terminarea războiului, un tânăr reporter german e trimis la New York să realizeze o serie de interviuri cu supravieţuitorii lagărelor de concentrare şi ai exilului. Şi după ce câteva din interviurile acestea au fost înregistrate pe bandă de magnetofon, reporterul nostru ia legătura cu Berlinul ca să le transmită celor de-acolo că el nu mai poate continua. E prea mult, şi nu mai poate dormi nopţile, explică el. Umblă ca un halucinat, noaptea, în Central Park. Iar eu îl înţeleg pe deplin. Ca să închei proiectul enciclopediei exilului a trebuit să trec şi peste acest obstacol şi să descopăr, oarecum pe pielea mea, ceea ce tot Hans Sahl spunea la un moment dat. Că literatura exilului este cea care a restabilit unitatea pierdută a operei cu autorul ei. Iar acum mă bucur că această carte dificilă există şi că, nu peste prea mult timp, probabil spre sfârşitul lui septembrie, vom avea la dispoziţie o nouă ediţie, adusă la zi şi completată cu peste optzeci de intrări noi. În definitiv este vorba de o restituire, de un act de dreptate, fie ea şi parţială.
Aflat la Bochum, aţi ţinut un jurnal între anii 1993-2008. Din ce necesitate a apărut acest jurnal în viaţa dvs. ?
De-a lungul timpului, am avut ocazia să mă conving că, mai totdeauna, ceea ce facem n-are un singur motiv. Şi că atunci când sunt mai multe, motivele n-au nici aceeaşi importanţă şi nici nu sunt la fel de clare. Altfel spus, nu eşti tot timpul egal de conştient de toate aceste motive. Aşa că, iată doar două din motivele la care mă gândesc în acest moment. Mai întâi, nevoia de a consemna o experienţă pe care am considerat-o deosebită. Poate că mă înşel, dar aşa am resimţit-o eu. Cu ochii pe mine este un jurnal de călătorie în mai multe dimensiuni, un jurnal al vieţii universitare germane, un jurnal al unor descoperiri şi un jurnal al cărţilor pe care le-am scris sau al câtorva din cărţile pe care le-am citit şi pe care le trec tot la capitolul „descoperiri“. Şi pentru că, prin forţa lucrurilor, în străinătate începi prin a nu prea avea prieteni, iar pe cei de-acasă îi pierzi încet-încet, încă un motiv a fost nevoia de a face dintr-un jurnal un prieten bun, căruia să-i spui aproape totul. Chiar aşa, aproape totul. Cred că dacă mă voi decide să mai public o parte din jurnalul de la Bochum, îi voi da acest titlu. Aproape totul.
La venirea în Germania a existat vreun sentiment de “inbetween” pe plan cultural, personal ? Care au fost părţile cele mai bune ale reuşitei adaptării la noul mediu ?
În liceu am ales ca limbă străină germana, iar la Facultatea de litere am studiat, împreună cu româna, tot germana. Pe care, de altfel, am învăţat-o de-acasă. Aşa că între două lumi, sau Grenzgänger, cum spun nemţii, n-am prea fost. Am avut noroc. N-am fost nici exilat, nici emigrant, deci nici n-a trebuit să mă confrunt cu cine ştie ce probleme identitare, în sensul recalibrării propriului eu. Poate că am fost un mediator. În orice caz, am încercat. Iar partea cea mai frumoasă a adaptării mele la un alt mediu a fost aceea că, ori de câte ori s-a ivit ocazia, le-am putut spune nemţilor: „Eu sunt român“. Un român care s-a simţit foarte bine în Germania.
La fiecare dintre notările jurnalului, adăugaţi „reperele culturale, istorice sau politice ale zilei”. De ce această strictă evidenţă ?
Ca să încerc să înţeleg ceva mai bine ceea ce apropie şi ceea ce diferenţiază sistemele de referinţe ale românului şi ale neamţului mediu. Şi asta poate şi din pricina unei anumite deformaţii profesionale, pentru că unul din domeniile de cercetare care m-au intersat mai ales în Germania a fost imagologia. De altfel, la Bochum am predat la un moment dat un curs / seminar despre „Imaginea germanului în literatura română de călătorie“, şi asta paralel cu un alt curs de imagologie ţinut de un profesor germanist. Având, prin urmare, cam aceiaşi studenţi. A fost o experienţă deosebită, pentru că una e când neamţul descoperă într-o carte ce crede sau ce a crezut despre el românul, şi cu totul altceva când neamţul şi românul stau de vorbă pe această temă. Altă dată, într-un seminar despre imaginea oraşelor româneşti (Bucureştii, Iaşii, Timişoara) în anticipaţiile utopice ale secolului XIX, am pus visele de-atunci ale românilor în faţa unei „oglinzi“ germane pe care am construit-o cu ajutorul articolelor despre toate provinciile româneşti, publicate în aceeaşi perioadă în ediţiile succesive ale Enciclopediei Brockhaus.
Odată intrat în ritmul de lucru şi obişnuindu-vă cu mediul unversitar german, cum vi se părea învăţământul din România, faţă de cel în care vă aflaţi ? Care erau diferenţele majore ?
Pe scurt. Studenţii sunt (aproape) aceiaşi, în timp ce (aproape) tot restul diferă. Mai pe larg. Diferenţele pe care le-am constatat în cazul studenţilor nu se referă la nivelul sau la angajamentul lor profesional, ci la ceea ce fac profesorii cu ei. Sau la ceea ce se face sau nu dincolo de sălile de seminar sau de amfiteatre. Nu ştiu în ce măsură pot generaliza, dar am văzut că nu puţini dintre studenţii mei germani nu se sfiau să se angajeze în activităţi desfăşurate în favoarea comunităţii sau să practice mici joburi care să-i solicite câteva ore pe săptămână. Într-un spital, la coletăria câte unui mare magazin, ca dolmeceri ocazionali şi aşa mai departe. Dar între timp am impresia că ceva asemănător se întâmplă şi aici. În schimb, la capitolul profesori, biblioteci, universitate, diferenţele mi s-au părut uneori, îmi pare rău ca trebuie s-o spun, ca de la cer la pământ. Acolo unde am lucrat eu am descoperit o organizare aproape perfectă, cu reglementări care nouă nu ne sunt încă accesibile şi care de aceea ni se pot părea extravagante. Un singur exemplu din această categorie : prin regulament intern, 20 de metri pătraţi, adică un birou pentru fiecare profesor universitar, dotat cu telefon propriu, laptop, computer şi imprimantă. Şi fiecărui profesor filolog, cheia de la toate bibliotecile institutelor de filologie (cinci etaje de cărţi, legate între ele printr-o scară interioară), pentru un eventual acces imediat şi nestingherit nu numai în timpul, dar şi în afara programului zilnic. Cum s-ar spune, la orice oră din zi sau din noapte. Prin compensaţie, profesorii germani pe care i-am cunoscut, tobă de carte, mi-au lăsat impresia că le oferă studenţilor mult, ca să le pretindă puţin. Dar n-aş vrea să insist. În jurnalul pe care tocmai l-am publicat există o întreagă pagină pe această temă.
Eraţi la curent cu tot ce se întâmpla în România pe plan politic şi cultural. Cum reacţionaţi la aflarea veştilor mai puţin bune din ţară, ce puteaţi face ca să depăşiţi anumite situaţii care vă afectau, chiar şi aflat la o anumită distanţă ?
Un coleg italian mi-a spus într-o anumită împrejurare: „Ştiţi, înainte de 1989, noi, italienii, eram principalii furnizori de ştiri rele în Germania.“ Respectivul coleg a avut delicateţea să nu adauge : „A venit rândul vostru.“ Dar asta se înţelegea. Acuma, dacă stăm să ne gândim mai bine, ştirile rele pot fi de mai multe feluri. Reale, inventate, provocate, deformate. Dar oricât de multe categorii am înregistra, la un capăt al inventarului se află ştirile proaste pe care le furnizează indivizii (spargeri, violuri, crime), iar la celălalt, ştirile rele care privesc o întreagă comunitate. Cu primele ţi-e mai uşor, pentru că pot fi privite ca accidente. Neplăcute, grave, dar totuşi accidente. Însă ştirile proaste din cealaltă categorie pot provoca valuri mult mai mari, care lasă urme mult mai adânci. E greu, de exemplu, să-i explici cuiva care îţi dă de înţeles sau chiar îţi spune : „Voi, românii, sunteţi imprevizibili“, sau : „Una spuneţi, alta faceţi“, că nu e vorba de trăsături care să fie neapărat specific româneşti. Deosebirea, câtă este, e că, din varii motive, unele naţiuni sunt silite mai rar, iar altele mai des să se comporte aşa. Apropo. Am fost la un moment dat în situaţia de a-i „preda“ unui student german, care într-o discuţie mai liberă a crezut că-i poate explica unui coleg de seminar : „Băieţii (adică noi, românii) au întors armele !“, o mică lecţie despre dreptul popoarelor la supravieţuire, recomandându-i să citească un articol pe această temă, dintr-o revistă din anii ’50 a exilului politic românesc, despre care le povestisem câte ceva la un curs. Era vorba acolo de o carte a generalului Freissner, care le făcea românilor un reproş asemănător în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în România la 23 august 1944. Prusia, explica autorul articolului respectiv, a fost dezmembrată de Napoleon în 1807, cam în felul în care Hitler a dezmembrat România în 1940, prin Dictatul de la Viena. În condiţiile acestea, în 1812 o armată germană condusă de generalul Yorck von Wartenburg a luat parte la campania împotriva Rusiei, alături de Napoleon. Când acesta din urmă a trebuit să se retragă din Rusia, acelaşi Yorck von Wartenburg a încheiat la 30 decembrie 1812, din proprie iniţiativă, armistiţiul de la Tauroggen. Cu alte cuvinte, „a întors armele“. Pentru Napoleon, generalul von Wartenburg a putut trece drept trădător. În schimb, germanii îl consideră erou. Iar Istoria (cu I mare) consemnează un astfel de gest la capitolul dreptului la supravieţuire al popoarelor.
Pus în diferite situaţii, cât de uşoară a fost adaptarea şi eliberarea de unele obiceiuri din România? De exemplu, la începutul şederii în Germania, în tren vă era teamă să vă lăsaţi obiectele personale pe scaun şi să vă îndepărtaţi de ele.
Poate că o să vi se pară curios, dar în Germania n-am renunţat la nici unul din obiceiurile mele româneşti. Poate că am avut norocul să moştenesc sau să deprind mai ales obiceiuri bune. Şi e sigur că am fost învăţat de mic să mă feresc de cele rele. Ca atare, am impresia că obiceiurile cu care am venit de-acasă nu i-au deranjat deloc pe majoritatea celor pe care i-am cunoscut în Germania. Când Primăria din Bochum mi-a cerut să prezint un contract de închiriere, ca să-mi poată prelungi viza de şedere în Germania, profesorul Maurer, în casa căruia am locuit timp de 14 ani, mi-a dat o hârtie pe care a scris: „Poate sta la mine oricât timp doreşte“. La vârsta mea nu mai am nevoie nici de garanţii şi nici de certificate de bună purtare. Dar când mă gândesc la el, gestul acesta continuă să mă impresioneze. Iar dacă e vorba de lucrurile personale, nemţii ştiu şi ei foarte bine să şi le păzească. Nici acesta nu e un obicei doar românesc. Aşa că, la acest capitol al obiceiurilor, adaptarea despre care vorbiţi nu mi-a prea pus probleme. De altfel, exemplul pe care mi l-aţi dat dvs. nu e propriu-zis un obicei, ci mai mult un reflex.
S-a întâmplat, de-a lungul perioadei de şedere în Germania să aveţi sentimentul că, pentru cei din ţară, foşti studenţi sau amici, a pleca însemna că aţi murit de tot ?
Sigur că da, s-a întâmplat, până în punctul în care întâmplarea ameninţa să devină regulă generală. Dar asta şi din cauza mea. Şi pentru mine, mulţi dintre cei rămaşi acasă „au murit“. Dictonul „ochii care nu se văd se uită“ e valabil pentru (mai) toată lumea. Important e că aproape întotdeauna descoperim „restul“ sau excepţia care contează.
Ce scriitori români erau în atenţia studenţilor germani pe care i-aţi avut ? Ce aspecte ale operei lor îi interesau ?
Înainte de a vă povesti ceva despre foştii mei studenţi din Germania şi despre preferinţele lor literare trebuie vă spun că cititul a fost una din disciplinele principale pe care m-am străduit să le predau la Bochum. Şi nu e vorba de cititul într-o altă limba, ci de cititul cărţilor, pur şi simplu. Din păcate, în Germania, ca şi în România, cărţile sunt citite din ce în ce mai puţin. Iar cei care studiază filologia nu fac excepţie de la această nouă regulă. Deşi acelaşi lucru l-am constatat şi la majoritatea studenţilor pe care i-am avut în România, când am descoperit că la fel stau lucrurile şi cu studenţii din primele mele seminarii germane, am crezut că e vorba de o întâmplare. Dar mi-a căzut în mână o carte, mai exact, o antologie alcătuită de un profesor germanist, în acelaşi timp critic literar la cotidianul Die Zeit, care contabiliza într-o prefaţă bine documentată, cu cifre şi statistici, lipsa de interes pentru lectură a propriilor săi studenţi, ca să poată dezvolta apoi o foarte pragmatică teorie a lecturii. Constata, între altele, profesorul german despre care vă vorbesc, că atunci când în seminar se prezentau referate, singurul care citise cu adevărat cartea în discuţie era referentul. Şi asta încă din anii ’70 ! De aici şi ideea de a face în cotidianul Die Zeit o selecţie a celor mai importante 100 de cărţi din literatura universală, după o listă alcătuită de criticii literari ai gazetei, ca propunere de lectură pentru cititori. O selecţie, nu un canon. Şi pentru ca rezultatul să echivaleze cu o incitare eficientă la lectură, cărţile alese erau prezentate nu de nişte recenzenţi mai mult sau mai puţin obişnuiţi, ci de diverşi scriitori arhicunoscuţi sau de câteva personalităţi aflate în acel moment în centrul atenţiei. Dacă nu mă înşel, Peripeţiile bravului soldat Svejk, reeditate recent şi în România, erau comentate de un cunoscut disident ceh, Pavel Kohout. Antologia la care mă refer se intitulează Die Zeit Bibliothek der 100 Bücher (Biblioteca celor 100 de cărţi ale gazetei Die Zeit), iar autorul ei este Fritz Raddatz. Ceva asemănător ca idee am încercat şi eu. Am început prin a pune pe uşa biroului meu un afiş cu cele „10 drepturile inalienabile ale cititorului“, aşa cum au fost ele formulate de Daniel Pennac. Cel dintâi drept fiind acela de a nu citi, completat ceva mai departe cu dreptul la recitire. Apoi m-am apucat să povestesc la curs şi la seminar cărţi româneşti, ca Şeherezada din 1000 şi una de nopţi sau ca disidenţii dintr-un celebru roman al lui Bradbury, activi într-o lume în care cărţile sunt arse, până ce studenţii mei au simţit nevoia să le citească singuri şi să mi le povestească ei mie, ca să le putem apoi întoarce împreună pe toate părţile. N-au fost chiar o sută, dar au fost destule. Aşa s-a întâmplat cu I.L. Caragiale şi, în general, cu scriitorii noştri clasici, cu prozatorii şi poeţii interbelici (mai ales Sadoveanu şi Camil Petrescu, dar şi Rebreanu sau Mateiu Caragiale), cu Ionescu, Eliade şi Cioran, cu avangardiştii sau cu reprezentanţii cei mai importanţi ai optzeciştilor. A fost pentru mine un moment de satisfacţie specială când una din studentele mele mi-a declarat că, ţinând seama de ceea ce am spus la un curs despre Eugen Ionescu, s-a dus la Paris să vadă Cântăreaţa cheală şi La Leçon, în sala minusculă a teatrului „La Huchette“, de unde mă întorsesem şi eu entuziasmat, sau atunci când altă studentă s-a prezentat victorioasă la un seminar cu una din cărţile recomandate de mine. O excelentă antologie a avangardei româneşti, alcătuită în Germania de Eva Behring şi procurată de ea în Internet, prin intermediul reţelei Amazon.
Aveţi vreun regret sau vreo nostalgie, odată revenit în România ?
Nu obişnuiesc să-mi fac iluzii, între altele şi pentru ca să n-am ce regreta. Iar Germania n-a fost pentru mine o iluzie, ci o ţară în care am luat, din multe puncte de vedere, viaţa de la capăt. Pe de altă parte, nostalgii nu poţi avea decât pentru ceva pierdut pentru totdeauna. În ce mă priveşte, singurul lucru pe care cred, dar nu sunt sigur, că l-am pierdut cu adevarat, tinereţea, n-are legătură nici cu Germania şi nici cu România. Dacă pierzi tinereţea, o pierzi oricine ai fi, oriunde te-ai duce şi orice ai face. La rigoare aş putea spune că aş avea după ce să fiu nostalgic, dar nu în întregime.
