Sobru și aspru la o primă vedere, genul de om în preajma căruia respiri încet și cu grijă de teamă să nu te apostrofeze că i-ai deranjat gândurile, Florian Saioc îți risipește toate reținerile printr-un râs viu. Cu modestia și naturalețea omului cultivat și autentic în trăiri, scriitorul îți face loc în lumea lui fabuloasă și îți povestește crud și nediluat, fără să te pregătească în vreun fel. Și totul vine dintr-o memorie și un dar al detaliului fantastice, egalate doar de imaginație și de ancorarea la fel de trainică și în prezent. Ascultându-l, încercam să ating cât mai ușor și nesonor tastele laptopului, să nu mă suprapun retrăirii unor momente la care m-a făcut părtașă. Astăzi, 27 ianuarie 2016, poetul împlinește 85 de ani prolifici, fiind autorul a câtorva zeci de volume de poezie. Hăruit și în ale povestirii, din păcate (dar și din fericire) Florian Saioc nu trădează poezia, astfel că mă simt onorată că vă pot reproduce câteva dintre fermecătoarele episoade de viață, așa cum mi-au fost oferite de către scriitor.
I. Despre cum a fugit la liceu, la Turnu Măgurele
Am învățat tot, că aveam o memorie uluitoare.
Și după ce am terminat patru clase mă tot gândeam cum să fac să mă duc la liceu. Mama zicea să mă înscriu în particular. Nu știam ce înseamnă asta.
Înainte de a pleca pe front, tata l-a pus pe unchiul meu, fratele mamei, să promită că mă trimite la liceu, la Turnu Măgurele.
Într-o zi au venit niște lăieți în fața casei mele. M-am dus și i-am întrebat unde merg.
-Seara asta rămâneți aici?
-Da.
-Unde mergeți?
– La Turnu Măgurele.
Eu habar nu aveam unde e, dar știam că acolo e liceul.
– Mă luați și pe mine?
-Da. Dar dă-ne și nouă niște mălai.
Eu îi tot spuneam maică-mii că trec Dunărea și plec. Mă urmărea visul să plec în America. Seara am pus niște ceapă într-o traistă, mălai, brânză și i-am spus mamei că dorm afară. Dar nu știa că plec.
I-am spus de mai multe ori mamei că unchiul nu se ține de cuvânt și că o să-i spun tatălui meu. Nu-i scriu acum să-l supăr. Dar îi spun când vine acasă de pe front. Pentru că munceam de dimineața până noaptea și nu mă dădeau la liceu.
Și m-am dus în Turnu cu lăieții. Am vrut să mă duc la Liceul Teoretic ”Sfântul Haralambie”. Când m-am dus, secretara mi-a spus că terminaseră înscrierile. Mi-a zis să merg la Comerț. Ajung acolo. Mi-a cerut secretara buletinul, m-a înscris și mi-a cerut taxă de înscriere. Nu știam că trebuie bani. I-am zis că mă duc la o mătușă să-i cer, să-mi păstreze buletinul până a doua zi, când vin cu banii. Mi-a zis că nu mai e timp, că se termină înscrierile. Am ieșit disperat din birou și m-am dus la biroul directorului. Aveam emoții. Eram desculț, într-un pantalon tricotat, vopsit în coajă de nucă și cu o bluză, canadiană îi zicea. Cu capul descoperit. Și bat la ușă. Încet, sfios. Pentru că nu răspunde, deschid ușor ușa. Directorul stătea într-un scaun mare cu ambele picioare puse pe colțul mesei. Privea afară și fuma. Și dădea rotocoale de fum. Eu când le-am văzut m-am întrebat cum le face. Am rămas uluit. La un moment dat probabil l-am privit atât de intens încât a întors capul spre mine.
-Dar dumneata nu știi să bați la ușă?
-Am bătut, dar poate nu ați auzit, am zis eu sfios.
-Da. Ce dorești?
-Eu sunt din comuna Seaca și uite așa, uite așa. Eu vreau să învăț. Eu știu toată materia de la foștii mei colegi de școală primară.
-Zău? Ia spune tu cine a fost Nabucodonosor. Dar Grădinile Semiramidei? Și m-a tot întrebat.
-Știu să desenez tot globul pământesc desfășurat, cu toate țările, cu toate capitalele lor, cu toate bogățiile lor de pe pământ și din subsol, cu toți munții și toate trecătorile. La limba și literatura română știu tot. Toate lecțiile.
A început să-mi pună întrebări. Și m-a întrebat ce vreau. Și i-am zis că nu m-a înscris secretara, că nu aveam bani.
Era un tip înalt directorul, Stelian Păun. Era neam cu Zaharia Stancu. Un bărbat bine. Mai avea un frate profesor de gimnastică, mai bine decât el. Și Stelian Păun cheamă secretara, scoate portofelul, îi dă secretarei banii și îi zice: Înscrie-l!
-Eu vă mulțumesc, vă aduc mâine banii.
-Nu e nevoie, dacă ai medii peste 8.50 vei deveni bursier.
Am dat examen și am intrat al doilea, cred. Eu mă uitam pe listă de la coadă, când m-am dus după rezultate. Credeam că primii sunt orășenii.
M-am întors la tușa. Ne-a dat număr matricol, trebuia să luăm și uniformă. I-am spus directorului că nu am bani de uniformă și că o să-mi cumpăr din bursă și a zis că trebuie măcar numărul matricol să îl port. Luam haine de la verii mei, care erau ca mine. Vine vacanța de Crăciun, ne dă bursa, mă duc la magazin, mă îmbrac în uniformă, o plătesc, cu pantofi, șapcă, tot, și mă uit în oglindă. Nu mai semănam cu mine. Parcă mă spiritualizasem.
M-am gândit că o să-mi dea mama o bătaie și gata, când mă întorc. Pentru că tușa și unchiul Gheorghe nu au spus nimic de mine. Nu știa mama unde sunt.
Am mers încălțat până am ieșit din oraș. Cât era de iarnă, când am ieșit m-am descălțat și am luat-o la fugă către casă. 15 kilometri. Casa noastră era prima din sat. Și mă întâlnesc cu doi oameni:
-Mă, nu e ăla Florian al Drinii?
-Ba da.
-Mă, Floriane, de când te caută mamă-ta. Și cu poliția te-a căutat. Și la București, la unchi-tu Anghel.
-Mă, dar vuiește satul de tine, mă. Că directorul școlii a trimis la primărie felicitare pentru comună și familie. Că ești un băiat bun de tot la carte.
Când m-am dus acasă mama a început să plângă. De unde credeam că o să mă păruie nițel. Arătam cu totul altfel în uniforma aia. Păream așa subțire, în costumul bluemarin.
Și mi-am continuat școala și nu m-a luat mama înapoi. Pe mine mama m-a dus doar în prima zi la școală. Apoi nu a mai avut grija mea. M-am descurcat singur.
II. Despre Cenaclul Ion Păun Pincio și primul contact cu Bucureștiul
Am mers la un miting. Și eu scrisesem un poem, ”Jos laba de pe Coreea”. Și, când au întrebat cine vrea să spună ceva, eu am citit poemul. A plâns mulțimea, plângeau femeile în hohote.
Eu am scris toate trăirile mele, cu cinste și cu simțăminte adevărate de copil.
Și mă pomenesc că vine o femeie, cu accent, graseia, și mă întrebă cum mă numesc. ”Mă, băiete, ești foarte talentat. Trebuie să vii la cenaclu.”
-Cenaclu? De ce să vin la cenaclu? Eu crescusem ca buruiana. Ce cenaclu?
-Ion Păun Pincio, la București. O să vină cineva să te ia.
Mă pomenesc că vine după mine un profesor de muzică, profesorul Liman. Un poet foarte sensibil. Compunea romanțe. M-a luat încet, să nu mă sperii.
-Am auzit că scrii poezii. Ai vreuna?
Aveam prin buzunar
-Citește. Unde să le batem la mașină?
Le-am bătut la sindicat. El a luat un exemplar.
– Vreau să te programăm să citești joia viitoare.
Și joia viitoare m-am dus, știam unde. Era o sală mare, plină de oameni. Vis-a-vis de Cișmigiu. Deasupra fostei săli a parlamentului vechi. În fața primăriei. Când am văzut atâta lume… cucoane, cu pălării, m-am cam intimidat. Eram un pic speriat. ”Ce să le citesc eu ăstora?”
Am luat loc pe scaun și nenea Liman, profesorul de muzică, m-a pus să citesc cele trei poeme.
– Citiți-le dumneavoastră, îi zic.
– E nou, e timid. Le citesc eu, a zis Liman.
Citea foarte frumos. Cu intonație. A produs o impresie în cenaclu… formidabilă. Lângă mine, în stânga mea, chiar pe scaunul vecin cu mine, era un critic literar. Evreu era el. A scris un studiu despre Coșbuc. Și îmi spune să i le dau lui, să le publice în Flacăra. Și i le-am dat.
Către sfârșitul ședinței intră o doamnă pe ușă și se prezintă că este de la Editura Tineretului, care organizează, împreună cu Uniunea Scriitorilor, un concurs literar pentru toate genurile, la care pot participa și membri și nemembri ai uniunii. Materialele și premiile vor fi stabilite de către un juriu din care fac parte Mihai Beniuc și Mihail Sadoveanu. Singura condiție e să nu fi fost publicate mai înainte.
Eu mă gândesc și îi spun criticului că aș vrea să le dau la concurs poeziile. El mi le dă înapoi.
-Eu nu știu Bucureștiul, sunt venit acum de la țară. Vi le dau dumneavoastră, să le duceți la concurs, i-am spus doamnei de la editură și ea le-a luat.
Mai târziu am mai citit și alte poezii acolo. Era bucurie când citeam la cenaclu. Mai erau și membri de partid acolo. Unii trimiși să modeleze.
III. Poveste cu Elvira Godeanu sau despre cum și-a ratat Florian Saioc cariera de actor de cinema
Nu știu cât timp a trecut… și vine Elvira Godeanu la uzina unde eu eram un fel de pedagog și sportiv. Erau doi oameni foarte importanți în uzină: omul cu sacoșa și omul cu chitara. Omul cu sacoșa era sportivul, adică eu. Vine Elvira Godeanu cu încă o doamnă, nu mai țin minte cine, să descopere talente noi pentru actori de cinema. Specificat actori de cinema. Pentru că la Buftea se fac niște studiouri remarcabile, cu mașini aduse din Germania.
Și li se povestește de mine. Trimit de la sindicat după mine. Actrițele când mă văd… părul meu stătea țeapăn, ca ariciul, de când eram mic. Când mă văd ca pe un pițigoi, cu părul trept în sus… :
-Dumneata reciți bine?
– Nu știu, recit rar și tare.
-Și scrii?
-Da
-Poți să ne spui o poezie?
-Da, de cine? De Eminescu, de cine? Pot să vă spun și de-a mea.
Și am recitat…
– Foarte bine. Poți să te dezbraci până la brâu?
Când m-au văzut, ce corp frumos aveam… 114 cm la piept și 63 cm la brâu.
– Întoarce-te în profil.
O aud pe doamna Elvira: ”Are un profil de medalie”.
– Faci sport?
-Da
-Ce sport?
-Toate sporturile.
Celaltă zice: ”Băiatul ăsta poate să-și facă singur și cascadoriile”.
Mi-au luat adresa. Pentru că eram pedagog, dormeam la căminul copiilor. Mi-au spus că or să-mi trimită o scrisoare și or să mă cheme la examen undeva în București. Să mă pregătesc. Să pregătesc și o scenetă.
După ce au plecat ele, când m-am dus la cenaclu joia următoare, nenea Liman ne comunică să prezentăm materiale pentru că vor selecta pentru Școala de Literatură și Critică Literară, făcută după modelul Școlii Maxim Gorki de la Moscova, pentru modelarea scriitorului de tip nou.
Pe urmă ni se comunică: Haralamb Zincă, Florian Saioc și încă vreo doi scriitori, trimiși de Cenaclul Pincio la școala asta.
Am dat examen la limba română, o compoziție, și am intrat. Când ne prezentăm ne dau de studiat materia pe care o studiază studenții la filologie, plus marxism – leninism, la înalt nivel. ”Pentru a putea parcurge repede toată materia aveți regim cazon. Nu puteți părăsi nici măcar curtea școlii. Doar cu învoiri speciale. Aici veți dormi, aici veți mânca, aici veți învăța”, ni s-a spus.
Și așa a fost.
Iată cum am ratat cariera de actor de cinema. (…)
A consemnat Dorina CIOPLEA
