Versurile din ”Munca” (Editura Tracus Arte, 2015) sunt emoţionante. Nepretinzând că s-ar ocupa cu poezia, dezinteresat de termenii cu majuscule, Mitoş Micleuşanu stârneşte un complex de atitudini. Ne aflăm în faţa unei culegeri polifonice, de intensă acuitate vizuală şi sonoră, care toacă puterea de a îndura. Mişcarea şenilelor deasupra dendritelor şi a cenuşii domină principiile de compoziţe. Ne întâlnim, de asemenea, cu o istorie culturală a ostenelii. Jocul propus constă în alăturarea unor sensuri celebre ale travaliului (vezi discursul lui Caţavencu din ”O scrisoare pierdută”). Ne reamintim, poate, de lozinca „noi muncim, nu gândim“. Continuând, ni se arată îndemnul monahal ”ora et labora”, care îngemăna gândul şi acţiunea, odihna sufletească şi nevoile umane imperative. Insistând în sfera ecleziastică, ajutaţi fiind de istoria limbii române, scoatem la iveală sintagma „a fi muncit de gânduri“, echivalând cu „a fi chinuit (de demoni)“. Bineînţeles că, în cel din urmă context, trebuie să asociem, în răspăr, semnificaţia structurii socialiste „oamenii muncii“. Politicul şi religiosul se înghiontesc, îşi fac reverenţe, îşi ascut armele, însă niciodată nu ies în bătălie deschisă.
Mitoş Micleuşan vine cu o literatură deloc săracă cu duhul. Forţe divergente intră în dispută pentru a se ridica la suprafaţă. Poezia ”Muncii” este dificil de izolat, comportându-se ca un organism cu picioare false. Degeaba răbdăm ca uleiul să se stabilizeze deasupra apei, pentru că amestecul nu încape în niciun vas. În plus, acelaşi element intră sub variate chipuri, lăsând urme de unsoare sau de miros înecăcios. Valoarea volumului stă şi în promovarea propriilor contradicţii. De pildă, versurile moraliste de dragoste, în care ironia nu salvează conţinuturile compromise de muzica pop-dance postdecembristă, se intersectează cu imnurile din Piaţa Universităţii (1990) şi cu îndemnurile din cununia oficiată în biserică:
„femeia este izvorul vieţii nu uita asta niciodată 
iubeşte femeia oferă-i siguranţă şi dragoste
copiii sunt viitorul nostru trebuie să înţelegi asta
mai devreme sau mai târziu chiar dacă eşti rocker
punkist depeşar cireşar sau curvar“ (p. 116).
Putem detecta, în subtext, şi o trimitere la conflictul între mode şi esenţa umană. Perpetuarea speciei este şi ea o corvoadă. ”Munca” aduce, printre altele, o privire dinspre globalism asupra noţiunii de „succes“, poezia aflându-se în prim-planul distribuţiei. Perspectiva dezolantă reiese din cele patru secţiuni ale volumului, care se dezvăluie ca texte ample, fluente: „Tablou general“ (p. 7-66), „Terapie intensivă“ (p. 67-74), „Speranţe“ (p. 75-84) şi „Neurosifilis“ (p. 85-117). Intenţia deschide suficiente culoare, speculând raportul între proces şi rezultate, între faptă şi răsplată.
Randamentul, a cărui pacoste se resimte în fiecare text, poartă numele de zădărnicie. Activităţile fizice şi cerebrale, transformate în subiecte de meditaţie, nu au decât un scop: spetirea executanţilor. Sigur că autorul şi-a îndreptat atenţia asupra invaziei companiilor multinaţionale, menite să provoace necesitatea intrării în competiţie. Totuşi, este îmbucurător că ”Munca” nu se opreşte la pragul prezentului, ci se îndreaptă către îmbinarea codurilor. Arheologia, informaţia electronică, nobila inutilitate şi mercantilismul se ciocnesc şi învaţă să coabiteze. Cartea se bazează pe o strategie deşteaptă şi prolifică. Literatura revine în arenă, cu funcţii specifice din regimurile neparlamentare şi autoritariste, integrându-se în mediul obsedat să stimuleze concurenţa şi performanţa. Ar fi de semnalat că readucerea poemului la statutul de artizanat are tangenţe cu preceptele elinilor. Aceştia gândeau poezia ca un efort, întrucât verbele ”po(i)ein” şi ”po(i)esis” însemnau „a face, a lucra, a compune“. Mitoş Micleuşanu decupează cu telecomanda tranşele de imagine dintr-o înregistrare simultană a evenimentului. Este reconfortantă abilitatea poetului de a observa ansamblul şi de a sublinia amănuntele de neocolit. Scriitorul strecoară lirismul printre crăpăturile platitudinii, care inhibă metafora şi posibilitatea altei lumi.
Mitoş Micleuşanu evită discursul univoc, împlinind nevoia de transcendent. Şi, spre binele cărţii, nu se împotriveşte incontrolabilului cu ton vitriolant sau cu vervă satirică. Preferă să creeze situaţii pe potriva diferitelor modalităţi de a citi: liniar, mistic ori filologic. Citez integral un exemplu de schemă preluată în literă. Poemul, aşa cum se va observa, este un hibrid între formule arhaice şi neologisme, între cuvintele colocvial-popular care descriu boala şi termenii savanţi ai însănătoşirii datorate geneticii:
„creierul nostru care eşti în craniu
atrofiază-se funcţia ta dogmatizată
secătuiască-se foamea ta de omniscienţă
precum în cap aşa şi în privire
frica noastră cea de toate nopţile
lasă-ne pe noi în pace şi nu te mai întoarce
firea noastră cea plină de zbucium
zbârcească-se acuitatea ta perseverentă
şi facă-se scrum neliniştile noastre
şi memoria dătătoare de regrete
cărnurile noastre cele fără de odihnă
lăsaţi-ne pe noi în pace
şi fertilizaţi noroiul
aşteptările noastre mincinoase
nu ne mai torturaţi cu zăhărelul calcifiat
pofta noastră cea mistuitoare
slăbeşte strânsoarea ta chinuitoare
mândria noastră cea vlăguită
nu ne mai împinge la cruzime
şi piei cum piere pieirea
în numele morţii şi al neantului
şi al necuprinsului
atât“ (p. 54).
Finalul, marcat printr-un adverb de mod, indică, în măsură egală, îndeplinirea unui obiectiv profan şi împlinirea unui deziderat spiritual. Scoţând ţesutul creştin, s-ar părea că asistăm la o un act necucernic. Relaxând percepţia, vom remarca, fără îndoială, că rugăciunea laică se sprijină pe recuperarea conştiinţei şi pe refuzul prefabricatelor. Comentariile se completează dacă surprindem stilistica îndoielii de secularism, prin ai cărui ochelari de cal a fost denunţată viziunea clericală „îngustă“. Poezia precedentă conţine, în straturile ascunse, un avertisment despre uzul impropriu al descoperirilor biologice. De asemenea, se restabileşte drumul de la roboteală către robotizare. Travaliul şi literatura se leagă în confruntarea superlativelor, pe care ”Munca” le temperează. Normele suprasolicitante şi capodoperele sunt aspiraţii intime necesare, dar proiecte inutile pentru civilizaţie:
„participanţii transpiraţi se pregătesc
câţiva masivi cu ochii rătăciţi
câţiva mărunţi cu pupile machiavelice
un grup slinos de abătuţi în colţ
câţiva trântiţi pe jos îngânduraţi şi goi
vreo doi pe taburete aproape adormiţi
câţiva drogaţi vreo cinci mahmuri
vreo două fete deprimate şic
câţiva corporatişti secătuiţi
câţiva bărboşi tăcuţi
caiete multe pixuri o grămadă
mese jegoase apă cipsuri criterii
cerinţe dar şi premii pe măsură
pentru cea mai alarmantă
pentru cea mai emoţionantă
pentru cea mai dureroasă
pentru cea mai întunecoasă
pentru cea mai viscerală
pentru cea mai minimală
pentru cea mai sufocantă
pentru cea mai angoasantă
campionatul mondial de poezie
e în toi“ (p. 64).
Retorica neindignată, care doar constată efectele păguboase ale reclamei demagogice, este binevenită. Poezia câştigă astfel, păstrându-şi interesul atât pentru limbaj, cât şi pentru umanitate. În structura de rezistenţă a versurilor, Mitoş Micleuşanu aşază un strop de sacru. Realitatea virtuală, care macină cotidianul până-l preface în praf, îşi găseşte contrapunctul în lumea veşnică. Iar viaţa se desparte de biologic, de rosturile vegetative:
„mărim viteza de ciocnire obţinem cioburi
pisăm cioburile cernem nisipul topim
făina spargem cristalele accelerăm
aşchiile cernem praful ventilăm
fumul filtrăm ceaţa disecăm
rezultatul spargem ecuaţiile
extragem cifrele adăugăm
simbolurile amestecăm
turnăm servim noroc
să nu mai înţeleagă
finanţatorul nimic
să înnebunim
subit să ne
lăsăm
bar
bă
ta
tăl
nost
ru care“ (p. 22).
Secreţia endocrină, manifestată prin încrâncenare şi ură, nu este o trăsătură naturală, ci indiferenţă convenţionalizată prin „bunul-simţ“ de a-i evita pe aşa-zişii paraziţi sociali. Autopedepsirea prin depăşirea sarcinilor trasate este un ideal sublim pentru oamenii privaţi de conştiinţa demnităţii, învinovăţiţi de serviciu sau ruşinaţi de limitele anatomice şi cognitive până la graniţa cu paranoia. ”Munca” îi acordă întâietate persoanei, nu societăţii încorsetate de prejudecăţi referitoare la decenţă. Să primim, aşadar, cu zâmbet deschis şi fără îmbrăţişări pătimaşe mărturia unui abuzat, care, asemenea altor năpăstuiţi, îşi aşteaptă omul providenţial, dar este întâmpinat de Iuda:
„un om în care s-ar aduna
tot răul din lume care ar fi
primul cuvânt pe care l-ar rosti
dacă tot răul până la ultima picătură
s-ar înghesui în el cum ar arăta şi ce
ar spune poate e trecătorul acela
înţepenit lângă felinar cu privirea
sticloasă gata să vomite dar nu vomită
te vede pe tine şi îţi sopteşte printre dinţi
mi-e rău mă scuzaţi am luat tot răul
asupra mea dansaţi bucuraţi-vă cât eu
voi mai trăi va fi bine peste tot
şi ce îţi mai rămâne te duci acasă
bulversat şi spui că l-ai văzut pe
Hristos dar acasă totul e atât de bine
încât nimănui nu-i mai pasă de
darul lui Dumnezeu de lângă noi“ (p. 18).
”Munca” de Mitoş Micleuşan se angajează într-o singură luptă, aceea pentru includerea emoţiei în lista de priorităţi ale piramidei sociale. S-a îndeplinit target-ul.
George NEAGOE
