Versurile lui Robert Şerban (Puţin sub linie, Ed. Cartea Românească, 2015) stau sub semnul măruntului. Gestul denotă stăpânire afectivă şi artistică. Ar fi de înlăturat suspiciunea că autorul se apropie de minimalismul biografist sau că arată interes pentru gândirea la firul ierbii. Este o poziţionare şi mai simplă. Realitatea se înfăţişează prin legăturile între rădăcini. În schimb, propria persoană rămâne în anonimat, preferând să se piardă în tabloul de ansamblu. În absenţa unor parametri clari, mulţimea dă senzaţia de uniformitate. Se păstrează totuşi o urmă difuză a relaţiei fragile, dar îndelungate, cu matca:
„dacă urci pe deal şi priveşti de-acolo
lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună
totuşi
simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre
te aşezi pe un bolovan care
oricât ţi-ai dori
e imposibil de clintit
dedesubtul său trăiesc
mici vietăţi lipicioase
le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea
dar ele te ignoră şi nici nu se mişcă
casa nu ţi se vede
e ascunsă de altele mai înalte
mai solide
pline de viaţă
însă focul uitat aprins în sobă
îţi face semne
printre acoperişuri
iar tu-l recunoşti şi zâmbeşti puţin“
(O vedere de sus, p. 35).
Pe moment, distanţarea generează goluri de memorie şi revoltă. Treptat, conduce la detaşare şi împăcare. Secvenţa indiferenţei larvare constituie o treaptă fundamentală pentru înţelegerea corectă a mecanismului condus de Robert Şerban. Existenţa subpământeană nu depinde de tribulaţiile umanităţii.
Registrul temperat nu-i creează cititorului aşteptări nefondate. Astfel, poetul evită să se deziluzioneze. Literatura se integrează în rândul activităţilor sociale, fără a se erija în factor de stabilitate sau în element de compensaţie. Egalitatea de umoare răspândeşte, în progresie geometrică, atmosfera degajată. Tensiunea se consumă în intimitatea clipei, face implozie, ferind cuvintele de izbucniri inadecvate. Spaţiul preferat al încordării discrete este familia:
„Crina adună castane în mijlocul curţii
şi e fericită că există un pom
care face ouă maro
mă bate gândul
să îi spun adevărul
dar le-a aşezat deja în cuibare
şi aşteaptă să vină păsările
ca să scoată pui“
(Pomul din mijlocul curţii, p. 15).
Imaginea tatălui observându-şi fiica jucându-se ajunge o formă de contemplare. Adultul se coboară la mintea copilei, respectându-i convenţia ludică. Autorul îşi gestionează bine postura empatică. Abilitatea de a fi simultan înţelept şi prunc reprezintă un act de smerenie, pe care l-aş situa în fruntea calităţilor volumului. Primind cu seninătate judecata străină asupra întocmirii universului, maturul copiază exprimarea infantilă:
„dragostea e atunci când
musculiţele ce roiesc deasupra cănii cu vin
încep să cânte ca nişte îngeri
iar ţie îţi vine să te îmbraci în frac
şi să le dirijezi
nu ca şi cum ai fi dumnezeul lor
ci o musculiţă
şi mai mică“
(O musculiţă, p. 50).
Sigur că este o aparentă automarginalizare. Numai că, efectul ei nu se opreşte la stilistică. Pretinsa ocupare a ultimului loc la coadă se înscrie în principiul străvechi al slujitorului de pe urmă, care se ospătează cel dintâi. Orientarea privirii în jos devine, în Puţin sub linie, mijloc de înălţare. Înţelegând alteritatea, poetul o aduce aproape, o ţine strâns de mână, însă nu o cuprinde în braţe, de teamă s-o sugrume din neatenţie:
„ai spart vreodată o sticlă?
ai adunat cioburile?
te-ai tăiat la degete?
vezi prietenii sunt precum cioburile:
deşi curge sânge
continui să le strângi“
(Cioburi, p. 36).
Indecizia între interogaţie (ca reproş) şi aserţiunea sofistică, pe care am remarcat-o în poezia anterioară, reprezintă o coordonată esenţială a atitudinii lui Robert Şerban faţă de lume. Simţurile preiau, cât pot duce, din lirismul legilor firii. O zonă intens explorată aparţine imprevizibilului. Incidentele neplăcute au rostul lor, fără a oferi lecţii sau resorturi dramatice. Mişcarea lăuntrică nu depăşeşte crisparea celui lucid că puterea nu-i stă la îndemână şi că mai potrivit ar fi să nu ia nicio hotărâre. Sensibilitatea îşi fixează confortul în gingăşia micilor vieţuitoare:
„mama a făcut prăjituri pentru Tudor şi Crina
îmi privesc copiii cum muşcă fericiţi din ele
cum pudra de zahăr le desenează mustăcioare
cum obrajii le sunt umflaţi ca la broscoi
şi mă pufneşte plânsul
mama mă mângâie pe cap
şi îmi şopteşte:
Dumnezeu ne încearcă
aşa cum se încearcă prăjiturile în cuptor
ca să vezi dacă sunt
sau nu
destul de coapte“
(Prăjituri, p. 21).
Aplecându-şi din nou ochii spre emoţiile primare, poetul se resemnează cu starea de fapt. Acceptând limitele, adică conflictul între voinţa personală şi contrângerile exterioare, Robert Şerban îşi găseşte un drum echilibrat. Opririle, întoarcerile şi alte bruiaje nu sunt interpretate în registru grav. A se afla Puţin sub linie ascunde o probă de maturizare. Eşecul este vocabula exclusă. Intenţiile autoironice nu se întâlnesc în titlu, deoarece întreaga recuzită a textului marchează o tonalitate calmă, ale cărei salturi se succed la intervale egale. E, desigur, sugestia unei boli, dar a cărei evoluţie lentă, nu stârneşte panică. Sâcâie fără a impune un tratament strict:
„uneori mi-ar plăcea să ştiu dinainte
cum vor sta lucrurile
cele mărunte
de zi cu zi
nu celelalte
accidente
morţi
depăşiri
nu
astea nu
mi-ar plăcea să ştiu unde-i pus radarul
dacă e închis sau nu la pâine
dacă vor ieşi toate petele de pe haina dusă la curăţătorie
dacă va fi o iarnă mai lejeră ca iarna trecută
mi-ar plăcea să ştiu unde naiba mi-am pus cheile
paşaportul
să ştiu dacă mai sunt locuri în vagonul de dormit spre Iaşi
fără să caut prin mersul trenurilor
fără să merg la gară
dacă mai rezistă boilerul din baie şi câte
mărunţişuri din astea
care încet încet devin coşmaruri
pe ele trebuie să le aştepţi cu mâna ridicată
dar nu ca un milog
nu ca un cerşetor
ci ca unul îngropat de viu
care nu-şi poate lua locul în propria viaţă
decât scormonind
scormonind
scormonind“
(Cum stau lucrurile, p. 5).
Încremenirea în problematizare, producând îngrijorări fără corelativ obiectiv, este un indiciu al crispării mai sus menţionate. Îngrămădirea fleacurilor şi transformarea lor în priorităţi aminteşte de săculeţul de pietricele care, purtat în cârcă fără îngrijire, se îngreunează mai tare ca un bolovan. În cartea lui Robert Şerban se resimte povara nimicurilor. Diavolul se odihneşte în amănunte. Bucuriile mărunte aduc confort. Partea frumoasă a vieţii nu e la îndemână, ieşind din sfera de interese a fiecăruia. Oricâte s-ar aduna laolaltă, tot ar fi Puţin sub linie. Din fericire, scurta ispită de a-şi nega libertatea (prin extinderea voinţei şi a controlului) nu lezează conştiinţa. Printre călităţile volumului trebuie evidenţiat discernământul în selecţia valorilor. Aici sămânţa roditoare aparţine neamului:
„dacă te aud că drăcui
îţi tai limba
m-a ameninţat mama
eram încă mic
în jurul meu toată lumea dădea dracu’
rudele vecinii de pe scară vecinii de pe uliţele de la ţară
colegii de la grădiniţă şi apoi de la şcoală
oamenii pe stradă în magazine la cofetărie la cozi în autobuze
drăcuiau întruna
vârtos
dar membra de partid care intra pe furiş în biserici
doar când mergeam în concediu la mare la Călimăneşti ori la Căciulata
ori la vreun mort apropiat
mi-a interzis încontinuu să drăcui
cu atât să mă fi ales de la mama
şi tot mi-ar fi fost îndeajuns“
(Dar de la mama, p. 10).
Puritatea porumbelului se asociază cu şiretenia şarpelui. Versurile anterioare sunt emblematice pentru concepţia volumului: acomodare, nu integrare, interacţiune, nu imitare. O firimitură îl satură pe cel ascultător. Totuşi, mâncarea îl îndestulează şi în termeni antifrastici, dacă în relaţia cu divinitatea intervine un necredincios sau, mai degrabă, un temperament sarcastic, care, pe bună dreptate, nu confundă judecata lui Dumnezeu cu dreptatea Sa:
„ce femeie straşnică a fost bunica
ce harnică a fost
şi ce bătăi teribile a luat de la bărba-su
nu mai da
îi spune ca şi când
i-ar fi dezvăluit singurul secret din viaţa ei
nu mai da
omule
că te vede Dumnezeu
dar bunicul avea întotdeauna aceeaşi replică
sunt prea mic ca să mă vadă el pe mine“
(Poză de familie, p. 29).
Bătrânul glumea pentru un spectator neimplicat.
Versurile nu aşteaptă prea mult să ne dăm seama că autorul a inversat de bunăvoie ordinea clasamentului. Robert Şerban ţinteşte puţin sub linia orizontului.
George NEAGOE
