„Când zeii văd că umanitatea lunecă, lunecă, lunecă, ne trimit câte un mesager…”

În această săptămână, “Studioul de carte” este dominat de prezenţe feminine. Lucia Dărămuş a intervievat-o pe scriitoarea şi publicista Aura Christi, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, în încercarea de afla cât mai multe amănunte inedite despre viaţa şi experienţele literare ale Aurei Christi de-a lungul timpului, despre relaţia acesteia cu familia, cu debutul său, cu scriitorii dragi. Redăm mai jos acest dialog:

Dragă Aura Christi, interviul nostru fiind pe internet, voi încerca să suplinesc privirea prin cuvinte mai calde, astfel încât distanţa să nu fie un impediment. Cum te-ai întâlnit cu literatura, de ce ai ales literatura?

Nu ştiu dacă eu însămi am ales literatura sau am fost aleasă pentru a fi scriitor. Îmi plăcea, de când mă ştiu, să citesc. Enorm. Şi acum citesc tot timpul. Iar când nu citesc, nu scriu, ascult muzică ori stau cu un vechi şi bun prieten. Sau pregătesc cărţile de la Ideea Europană şi EuroPress pentru tipo. Sau fac sumarele Conte(mporanul). Repet, am citit, citesc enorm. Nu orice. Nu oriunde. Iată, în acest sens, de pildă, o ciudăţenie: nu sunt în stare să citesc la bibliotecă. Citesc, de obicei, culcată în patul meu, despre care Mama, ironizându-mă, susţine că este „locul meu de muncă”. Şi nu greşeşte foarte mult. Spuneam că nu citesc orice. Mi-am restrâns lecturile, după ce, iată, relativ de curând, am avut din nou prilejul de a constata pe piele proprie, cum se spune, că viaţa este strigător la cer de vie şi de scurtă şi că ea, viaţa, poate fi curmată oricând, se poate opri brusc adică, aşa, pur şi simplu, printr-un declic aproape.

Favoriţii mei sunt membrii tribului nordicilor: dostoievskienii şi nietzscheenii, adică Proust, Thomas Mann, Hermann Hesse, Nicolae Breban, Iris Murdoch, Musil, D.H. Lawrence, ca să mă refer la creatorii pursânge înainte de toate; apoi, Bertram, Deleuze, Ştefan Borbély şi alţi comentatori ai operei nietzscheene, critici şi istorici ai mentalităţilor de prim raft. Probabil, un alt iubitor de Nietzsche – autor iubit de mine, despre care am ţinut relativ recent o prelegere la Casa Pogor – şi de Dostoievski ar întocmi o listă de scriitori şi comentatori substanţial diferită; şi ar fi firesc să se întâmple aşa, fiindcă, după cum se ştie, Nietzsche şi Dostoievski fac o şcoală incredibilă la începutul Mileniului al III-lea, având parte de o postumitate care, pare-se, abia începe, aceşti uriaşi sfinţi de litere fiind, cred eu, mesageri ai zeilor. Uneori, când zeii văd că umanitatea lunecă, lunecă, lunecă, ne trimit câte un mesager, având grijă să-l ascundă după cel puţin trei măşti, având grijă să ne ajute, barem pe unii dintre noi, să rămânem noi înşine, păstrând fidelitatea faţă de Vocaţia o dată aleasă. Eu cred că mesagerii trimişi în secolul al XIX-lea nouă, unii dintre ei – atunci au mai fost câţiva – sunt Nietzsche şi Dostoievski înainte de toate.

Alte dăţi zeii iubitori şi perverşi, un pic răutăcioşi şi pornit-exacţi, ne trimit un alt tip de soli, deghizaţi sub diferite măşti: Boala, Bucuria, Exuberanţa, Spaima de ratare, Spaima de moarte.

Înainte de a fi un scriitor, el este un excelent cititor. Ce citeşte Aura Christi? Care sunt cărţile tale preferate şi de ce?

Da, Lucia dragă, ai perfectă dreptate: scriitorul este, în primul rând, un cititor împătimit; este acesta, apropos, un amănunt uitat, din păcate, de nu puţini scriitori români. Şi aceasta se simte din gesturi, din modul de a se exprima, de a comenta o carte. Citesc, spuneam, cu o foame incredibilă. La foamea de a fi mă refer. De curând am citit un roman excelent, Captiv în epoca de aur, semnat de Călin Ciobotari. O surpriză absolută pentru mine. E vorba despre jurnalul unui tânăr domn, al unui copil, mai exact, de vreo zece ani, cu certe impulsuri genialoide. Splendid. Un roman scris cu mult umor, cu personaje distincte, de neuitat, care mi-a dat, între câteva surprize de pomină, şi niscaiva probleme de concentrare, fireşti atunci când… râzi de trei ori pe pagină. Am citit, de asemeni, La gurile Africii de Grigore Ilisei, Eneida de Victoria Comnea, Furtunile de Alfonso Armada în traducerea Dianei Cofşinski, Nu trădaţi, vă rog de Corneliu Zeana. Am citit Clepsidra de Mircea Gheorghe şi Rapsodie în alb şi negru cu Leonard Bernstein de Gina Sebastian Alcalay. Am citit cu o plăcere sălbatică splendida carte a lui Eugenio Barba, Pământ de cenuşă şi diamant, tradusă excelent de actriţa Diana Cozma; este practic un bildungsroman acest opus, care va fi lansat zilele acestea la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Citeşte numărul 5 al revistei Contemporanul, unde am inserat un dosar special – Hamlet fără prieteni – dedicat cuplului spiritual Grotowski-Barba şi teatrului experimental polonez. Am citit Arca lui Breban de Maria Postu. (Cărţile enumerate de mine au apărut de curând la Editurile Ideea Europeană şi EuroPress.) Am citit cu creionul în mână cartea lui Ştefan Borbély, Pornind de la Nietzsche, un studiu fundamental, scris sclipitor, sclipitor. Am citit Jiquidi de Nicolae Breban – ultimul volum al trilogiei Ziua şi noaptea, unul dintre vârfurile romanului postbelic. Am dat bunul de tipar pentru romanul meu, Cercul sălbatic. Pe întinderea ultimelor luni, mă surprind citind adesea Proust, Nietzsche şi Dostoievski, lecturile mele, în această ordine de idei, urmând să se reorienteze mai apăsat în raza vie, răvăşitor de vie a celor doi creatori, dat fiind faptul că scriu la o carte despre Nietzsche, intitulată Alumnii lui Nietzsche. Cărţile mele preferate sunt cele semnate de nordici, de membrii tribului Nietzsche-Dostoievski. Mă regăsesc în ele, cu temele majore alese de mine, cu alte nu puţine aspecte, care mă fac să mă redescopăr funciar înrudită cu nordicii pursânge şi cu tribul distinct, superior, alcătuit de aceştia.

Ţi s-a întâmplat să te regăseşti în vreun personaj sau autor? În ce fel?

Mă regăsesc nu o dată, cu toate vârfurile şi stângăciile mele, citind Dostoievski, Nietzsche. Mă regăsesc în scriitorii care mă ajută, mă fac să urc la mine însămi. Ştiu, poate părea – şi este oarecum – arogantă afirmaţia mea. Văd în pânzele ei de litere, cuvinte, în primul rând, servitute. Evident că vorbesc de vârfuri de neatins, imposibil de depăşit. Da.

Eşti atât poetă cât şi prozatoare. Să vorbim despre poezie. De ce poezie? Ce înseamnă pentru tine poezia şi care sunt poeţii care te-au marcat; prin ce?

Sunt şi poet. Şi romancier. Vreau să cred totodată că sunt ceea ce devin, clipă de clipă: un poet. Şi romanele mele, după cum au observat nu puţini critici, sunt marcate de metaforă, de Îngerii de plumb al liricii pure. De ce poezia? Nu ştiu. Nu ştiu ce ar răspunde vulturii, dacă i-aş întreba din ce motive preferă să-şi tragă sufletul pe culmile vii, înzăpezite. Habar n-am ce răspuns mi-ar da, şopârliţele, care se rătăcesc pe terasa casei familiei mele de la Mogoşoaia, dacă le-aş întreba de unde au aflat că sunt, nopţile, scurse din aştrii somnoşi. Nici cerul nu ştiu ce mi-ar răspunde, dacă l-aş întreba ce se întâmplă de vreme ce, uneori-adeseori, nopţile, aici, la Mogoşoaia, în preajma cartierului Martha Bibescu, pe strada Nichita Stănescu, poate fi atins, fiind atât de aproape, aproape, păstrând aerul unei divine sălbăticii de necuprins în esenţă.

Ce este pentru mine poezia? E ceea ce era pentru aezii rătăcind printre chiparoşi şi şerpii de măslini, care încing şi-n ziua de astăzi templul lui Apollo: cântec, refugiu, aer, melodie, ritm, un ritm dictat de „sfânta şiroire a sângelui” (e un vers rilkean), tehnică, tehnică, da, tehnică, ştiinţă, vârf spiritual, atins rareori. Fulger care se întâmplă o singură dată. O foarte singură dată. Repetându-se mereu altfel. Poeţii care m-au marcat? Novalis. Hölderlin. Rilke. Planete distincte, imposibil de atins. Fiecare dintre cei trei romantici au abordat teme majore, având o imensă cultură şi civilizaţie în spatele lor. Temele lor majore nu-mi sunt străine nici mie: dialogul cu Dumnezeu, viaţamoartea, iubirea, dialogul cu zeii, nevoia de mască, relaţia maestru-ucenic, viul etc. Să locuieşti planeta pământ ca şi când te afli pe ea o singură dată, ca şi când şederea ta se va sfârşi mâine, adăpostit de aburii salvatori ai zeilor tutelari, ambigui, senini, răutăcioşi. Să-ţi doreşti să părăseşti acest colţ de rai care este incredibila planetă locuită de noi, fiind perfect conştient de faptul că altundeva va fi la fel de frig. Să rămâi aici, să te bucuri că întârzii…, nu, nu fiindcă nu ai putea pleca în altă parte (oricând te pândeşte pericolul de a fi luat de aici), ci pentru că alegerea – până la un punct – da, îţi aparţine.

Versurile „Când marea lumină impură/ te redă lumii cu limbă de moarte/ şi eşti la doi paşi de cerul/ îmboldit de recele înger alergător,/ când negrul duh al pământului…”  sunt dintr-un poem de-al tău. Care sunt conotaţiile luminii pentru Aura Christi?

Unii dintre noi înaintează printr-o lumină incredibilă, bubuitoare, forţa căreia e o minune că nu ne arde. Cum poţi sta ochi în ochi, duh în duh cu Cineva foarte mare şi foarte puternic, fără ca privirea Lui să nu-ţi pârjolească ochii? Lumina a fost visul şi realitatea pe care puteam oricând să le pierd. De aici bucuria enormă de a avea parte de lumină – leagăn, patrie, aer. Ştiu să mă bucur de totul, totul, totul enorm. Iubesc viaţa enorm, enorm, enorm. Până la reapariţia acelui nod straniu în gâtlej, până la certitudinea că, da, coşul pieptului e prea strâmt, trupul însuşi devine neîncăpător, adăpostul unor furtuni pe care uneori-adeseori încerc să le descriu în paginile romanelor mele lungi, groase şi, cum spunea zilele trecute un prieten (?), ilizibile.

Pe foarte mulţi scriitori din ţară şi de aiurea boala i-a făcut să se aplece şi mai adânc în literatură. Se ştie că suferi de o miopie galopantă. Aceasta te-a marcat, în ce sens?

Am avut, în postadolescenţă, o miopie galopantă, care printr-o suită de intervenţii făcute la Chişinău (fără succes) şi la Moscova (clinica profesorului Fiodorov) a fost stopată, eu alegându-mă cu o miopie forte şi, periodic, cu desprinderi de retină. Una dintre acestea a fost remediată la o clinică din Saint Denis, la Paris. Miopia mea, evident, m-a marcat; m-a izolat, dăruindu-mi otrava şi mierea singurătăţii, dăruindu-mi foamea de a fi. Prietena mea, poeta şi doamna profesor Riri Manor, şi domnul doctor Mircea Filip au grijă ca ochii mei să nu-şi piardă lumina. Ştiu ce anume să fac dacă brusc… lumina va dispărea. Şi sper ca intervenţiile să fie făcute la timp. Sper să pot până atunci să mă exprim. Sper să fiu iubită. Sunt iubită; poate de aceea bunul Dumnezeu are grijă să pună la încercare rezistenţa mea prin suferinţă. Probabil eu n-am suferit destul. Şi trebuie să plătesc pentru că n-am suferit destul, suferind. Tot recitesc fraza genială a lui Sofocle, aleasă de mine ca motto pentru romanul meu, apărut de curând, Cercul sălbatic, frază spusă pre gura Antigonei: „Dacă aşa le place zeilor, să recunoaştem că, de vreme ce suferim, noi am greşit”. Tor caut de milenii interioare unde anume am greşit şi, har Domnului, nu reuşesc să aflu. Ţii minte, desigur, că Nietzsche, elogiind suferinţa, ajunsese să ceară stabilirea unei scări a valorilor în funcţie de capacitatea unui spirit aristocratic de a suferi. Eu aş adăuga, dacă mi se îngăduie, şi de a exprima suferinţa.

Percep boala, se vede limpede, în siajul lui Nietzsche, Proust, Rilke, da, ca pe un dar; e adevărat că până să ajungi să tratezi boala ca pe un dar, ai parte de un şoc teribil, inuman, care îţi clatină fiinţa, clatină totul, totul, totul. Dacă ai putere, dacă – nu spun că ai geniu – depăşeşti primele sute de mii de kilometri de suferinţă, ajungi să începi să iubeşti suferinţa, să iubeşti boala, să o răsfeţi, să respiri altminteri, să vezi lucrurile…, cum să zic?, dintr-un alt unghi şi să fii recunoscător Celui care ţi-a dat şansa de a (re)descoperi boala, iar, prin intermediul ei, spaima de a muri tânăr, spaima de ratare. Am învăţat enorm din boală. Din boală am crescut milimetric, aplecându-mă peste lucruri care, da, contează cu adevărat: scrisul, muzica, cerul, familia mea (Mama şi Andy), „filosoful” clanului: Kolly, iar în ultima vreme rottweilerul meu, minunatul, incredibilul Conte, şi grădina mea, începutul de grădină pe care o voi popula cu mesteceni, brazi argintii şi roze, multe, foarte multe roze. Boala m-a făcut să descopăr şi prietenii, foarte puţini, număraţi pe degetele unei singure mâini. Boala m-a disciplinat şi m-a făcut să mă adun în mine, în găoacea fiinţei, ca să dau tot ce am mai bun şi mai temeinic în mine. Boala m-a redus, mă readuce, cu o punctualitate care mă scoate – atunci când eu sunt mai puţin decât eu însămi – din minţi, la ceea ce vreau să devin încet-încet: poet. Boala m-a reinventat; m-a îmbrâncit la masa de scris, inoculându-mi încet-metodic obsesia conform căreia, scriind, eu de fapt mă vindec, rămân, întârzii aici; ceea ce – îmi repet, la modul fals, catastrofic şi copilăros-naiv, înseamnă undeva, acolo, nu prea departe – poate… să însemne mântuirea. Dacă ai şti cât de greu este şi ce bine este că e greu să fii, să fii uneori-adeseori aşa, cum să spun, la modul stupid, nebunesc, legat de acest cordon ombilical: foamea de a fi, spaima de a fi luat prea devreme, să fii sub semnul urgenţei, să scrii şi să publici ritmic… Cât de imposibile sunt visele! Cât de grele sunt visele: ca munţii, ca marea. Proust, astmaticul genial, ştie la ce mă refer. Şi Nietzsche cel care suferea de migrene cumplite, laolaltă cu alte suferinţe fizice, şi slăvea în gura mare boala, decăderea, otrava şi mierea suferinţei, dezonoarea – şi toate acestea, după cum afirma pustnicul acesta superior, pentru a vedea dacă un spirit rezistă.

Şi Rilke cel ce-a murit de leucemie ştie despre ce anume vorbesc.

Boala te azvârle în proximitatea morţii, aceasta fiind, îţi aduci aminte, în percepţia lui Hans Castorp, „o mare forţă. Când te apropii de ea, te descoperi şi mergi cu pas cadenţat, în vârful picioarelor”, adică aşa cum merg, în viziunea lui Nietzsche, ideile mari. Boala rarefiază existenţa, creând un soi de „intensificare a vieţii” mai ales pentru personajele cioplite din coasta lui Zarathustra, ucenici zeloşi şi distraţi, cum scriam în altă parte, porniţi instinctiv pe urmele unui maestru, disputându-şi destinul între vis şi „realitatea de prim rang” dintr-un „cămin îndepărtat şi străvechi al sufletului”. (Nietzsche)

Boala te smulge din mediocritate; ea m-a făcut să devin atentă la ceea ce Joyce numea „mişcările duhului lătruntric”, iar Proust – „eul profund”; în consecinţă, am descoperit acolo, jos, foarte-foarte jos… o bogăţie sufletească incredibilă, pe care sunt sigură, nevrednică cum rămân, că nu o meritam. Existenţa, prin urmare, rămâne a fi, clipă de clipă, incredibilă. Iar acest adevăr mă face să stau înmărmurită în faţa şansei de a fi în viaţă, de a fi vie, şi să mă minunez, uitându-mă la cerul îndoit sub povara aştrilor ezitanţi sau la un apus de soare mogoşoian grandios, monumental, eclipsat nu demult, într-o seară, exclusiv de felul cald-pierdut-intempestiv-iubitor în care mă fixa, în acele minute, Conte.

Toate, în cele din urmă, sunt – ca în elegiile rilkeene – o misiune; nu crezi, Lucia?

„Toate acestea au fost o misiune.

Dar o vei îndeplini?! N-ai fost tu mereu

de aşteptare încă risipit, când ţi se

anunţa o iubită? (Şi unde vrei tu s-o adăposteşti

când şi-aşa marile gânduri streine

intră şi ies şi adesea rămân peste noapte.)

Dacă ţi-este dor totuşi, cântă-i pe îndrăgostiţi;

şi sentimentul lor faimos, încă multă

vreme nemuritor.

Pe aceia tu îi invidiai aproape, părăsiţii, pe care

îi simţeai mai demni de iubire decât cei

îndestulaţi. Începe

mereu de la început acea încoronare de neatins;

gândeşte: rezistă însă eroul, chiar şi decăderea sa

i-a fost doar un pretext de a fi: ultima sa naştere.” (s.n.)

Traducerea elegiilor rilkeene din care citez nu rareori îi aparţine lui Nicolae Breban. Volumul e apărut la Editura Ideea europeană. Elegiile sunt citite de mine şi de autorul Elegiilor pariziene, cartea conţinând un CD.

Nu vreau să facem apologia bolii, însă, de curând ţi s-a diagnosticat o altă boală gravă. Aceeaşi boală i-au însoţit pe Nichita Stănescu, pe Marin Sorescu şi alţii. Cum faci faţă acesteia? Literatura, marea literatură te ajută? Prieteniile literare şi intelectuale te ajută?

Boala diagnosticată de doamna doctor Cristina Aura Rădulescu relativ de curând l-a ucis pe Nichita. (Apropos, stau pe strada care îi poartă numele. Mama rottweilerului meu, Conte, se numeşte Nichita. E un câine prea mare pentru câinii de talie mare; medicul lui glumeşte că a uitat şi uită în continuare să se oprească din creştere. Mi l-a dăruit prietena şi medicul meu, Raluca Dumitru, căreia îi sunt recunoscătoare pentru experienţa incredibilă pe care mi-a oferit-o; n-am crescut niciodată un câiine, eram – şi sunt! – o felinomană convinsă. Conte avea pe atunci 1,5 luni. Acum are un an. Şi este uriaş. Şi foarte-foarte scump.) La început…, când am aflat ce am, previzibil, am fost şocată. Credeam că totul se termină, ia sfârşit. Şi gândurile cele mai negre erau legate de două aspecte: 1. Credeam că voi pleca de aici înainte să izbutesc să mă exprim; or, pentru un scriitor cu o vocaţie puternică aceasta e pedeapsa cea mai cumplită: să plece înainte să dea totul; şi 2. Sufeream că o pedepsesc – fără voia mea – pe Mama mea, sfânta mea Mamă, care este o femeie uriaşă, e o femeie incredibilă; deşi nu acceptă în esenţă meseria mea, fiind o burgheză convinsă, ea mă sprijină necondiţionat, mă ajută, mă ceartă, mă ţine în viaţă şi mă iubeşte. Un monstru care crede aproape exclusiv în literatură este greu, este imposibil să-l suporţi.

Apoi, treptat-treptat, am început să-mi iubesc boala; am început să mă recunosc, da, aşa cum mă recunoşteam cu ani în urmă când am avut miopia galopantă, apoi… tuberculoza. Nu ştiu de ce trebuie să suport aceste experienţe care ar clătina şi un mamut, cu atât mai mult un trup kafkian, un soi de parodie la ceea ce… În sfârşit. Norocul meu este psihicul, spre surpriza mea, puternic. Evident că, a devenit evident cel puţin pentru mine că „numai boala te învaţă să observi şi să înveţi, şi-ţi îngăduie să descompui mecanismele pe care altminteri nu le-ai cunoaşte”. (Proust) Boala, cu un pic de noroc, poate fi pintenul dat, spuneam şi alte dăţi, de un nesfârşit zeu răutăcios şi perspicace în bolgiile luminoase ale destinului. Eu am noroc. Am enorm de mult noroc. Zeii mei tutelari au grijă să nu mă înstrăinez de drumul meu, de vocaţia mea, transformând iubirile mele de litere, unele dintre acestea, în experienţe esenţiale. De pildă, întâlnirea mea cu spectacolul de un dramatism grandios – care este Nietzsche – din întâmplare cred că s-a transformat în destin. Nietzsche face o apologie a viului, transformă voinţa de putere în pretext de jubilaţie întru fiinţă. Farsa, una dintre farsele destinului său, era că dragul, iubitul meu sihastru de la Sils Maria a suferit toată viaţa de câteva boli de care nu se poate face abstracţie.

Vorbeşte-mi despre prieteniile tale literare. Care sunt oamenii cei mai apropiaţi intelectual pentru Aura şi în ce cuvinte îi zugraveşti?

Despre admirabila Antigona… ţi-am vorbit. Cum să nu admiri această uriaşă definitiv – oho, mă recunosc! – când ea, supusă, iubitoare, îşi urmează tatăl, Oedip, regele Tebei, care, după cum se ştie, se pedepseşte pentru crimă şi pentru incest, condamnându-se la orbire? Apoi, aceeaşi Antigona, înfruntându-l pe tiran, pe temutul Creon, care o condamnă la moarte, îşi înmormântează fratele, alegându-şi ea însăşi propria moarte?!!

Napoleon. Acest ulceros genial a răsturnat o lume care părea întârziată într-un tipar.

Dostoievski. Cred că e singurul om de pe faţa pământului pentru care aş fi în stare să ucid fără să ezit. Nu ştiu ce m-aş fi făcut şi ce aş fi devenit fără lecturile din acest sfânt epileptic, lecturi făcute concomitent cu Tatăl meu, iubitul Semion, şi discutate en detail cu părintele meu.

Nietzsche. Un vârf de neatins. Dacă l-aş vedea, i-aş vorbi îndelung despre legătura dintre Groapa Marianelor şi eul abisal, revelaţie pe care am avut-o, citindu-l, recitindu-l la nesfârşit.

Rilke. Incredibilul Rilke.

Proust. Astmaticul genial, care m-a făcut să tratez cu totul altfel gelozia. Eu o credeam, ruşine mie!, barbară!!

Cezar Ivănescu. Un mare poet nedreptăţit, îmbrâncit în moarte prin campania de denigrare din ultimele-i luni de viaţă, fiind acuzat, pe nedrept, la modul monstruos, fără dovezi, de colaborare cu securitatea. Mi-a dăruit numele – numele meu, Aura Christi – la auzul căruia am protestat, cedând în cele din urmă farmecului persuasiv cezarian, despre care, Doamne, vorbesc atât de puţini oameni, care l-au cunoscut cu adevărat. Nu puţini se referă la Cezar cel tunător etc. Cezar care a fost un Poet. O personalitate căreia nu-i era străină o combustie inumană, ca să nu zic devastatoare.

Nicolae Breban. Unul dintre cei mai mari scriitori ai Europei postbelice. Opera autorului Drumului la zid îşi aşteaptă lectorii avizaţi. Breban nu scrie decât pentru lectori aleşi, pregătiţi. Şi ei există, da, cu asupra de măsură. Şi în domnia sa ei, lectorii aleşi, recunosc Autorul, Maestrul, spre deosebire de o parte din lumea literară, prea împărţită în grupuri, biserici, bisericuţe, iată, de douăzeci de ani – detaliu care a făcut un rău enorm literaturii române vii, scriitorilor români vii, care în perioada postdecembristă au parte de un genocid cultural nemaiîntâlnit în istoria culturilor europene; şi cred că nu numai europene. Despre Breban şi opera d-sale aş putea scrie tomuri, fără să-l „epuizez”. În ce fel să epuizezi un munte? Stau uimită în faţa lui, a muntelui acesta, încerc să-l descriu; fac exerciţii de înţelegere şi, de fiecare dată, ajung la concluzia, da, că încăpăţânarea mea de a înţelege e o tâmpenie, ca să nu spun o prostie. Cum să înţelegi cerul, iarba, zăpada apocaliptică, furtuna zănatică? Cum să pricepi un fenomen al naturii? (Breban este un fenomen al naturii!) Absurd. Şi atunci… asculţi inima sau „geniul inimii”, ar fi spus iubitul de noi pustnic, Nietzsche: fugi, mâncând pământul… în iubire, bucurându-te de darul de a iubi şi de a fi iubit. Luna încolţită de lupii beznei pornite ştie de ce.

Un prieten apropiat mi-a scris, la un moment dat, că, da, complicitatea care mă leagă de Nicolae şi pe el, pare-se, de mine, prietenia aceasta de litere de durata a circa două decenii… este unică. M-am bucurat că acest lucru se vede. Faptele noastre culturale sunt în general cunoscute mediului literar: revista Contemporanul, Editurile Ideea Europeană şi EuroPress, mesele rotunde, turneele, dezbaterile, CD-urile cu lecturi din Goethe, Rilke. Etc. etc. În curând va vedea lumina tiparului volumul Sub semnul Ideii Europene, unde am inserat o parte din dezbaterile gândite şi realizate – majoritatea! – împreună cu Nicolae Breban. Şi acestea sunt rodul unei complicităţi de litere puternice. Unii amici, insinuând că întârzii prea mult în umbra unui mare scriitor, îmi sugerează să-l părăsesc, să-l trădez şi să-mi văd de drumul meu. Nu înţeleg. Ca să fii tu însuţi, este obligatoriu să trădezi? Recunosc: nu pricep. Eu mă numesc Aura Christi, nu Iuda – un ucenic fidel al lui Iisus care şi-a îndeplinit misiunea, fiind unul dintre primii dizidenţi ai lumii, dar nu numai atât, desigur. În altă ordine de idei, un mare maestru rămâne ucenic până închide ochii; am mai scris asta şi alte dăţi. Punct.

Ştefan Borbély. Un mare critic şi istoric literar, care se neglijează; şi el ştie asta. Un membru al tribului nietzscheenilor.

Irina Ciobotaru. Este un tânăr scriitor foarte talentat. Curat. Curat. Irina are răbdarea să mă suporte şi în lumea în care trăim rămâne a fi incredibilă. Ea crede că eu i-am dăruit foamea de a fi, când, în realitate, eu sunt cea care mă hrănesc din curăţenia şi talentul ei.

Janina şi Ion Ianoşi. Când vorbesc cu ei ruseşte, am senzaţia că sunt acasă.

Din literatura rusă – întrebarea nu vine întâmplător din două motive: unul pentru că eşti din Republica Moldovă, fost bloc sovietic, şi apoi pentru că literatura rusă este una extrem de mare şi complexă – ce te-a marcat cel mai mult?

Bunica mea dinspre Tatăl meu, Semion, avea numele de fată Elena Juşkov şi era rusoaică; venea din teritorii apărţinătoare Imperiului Austro-Maghiar; babuşka îi spuneam. Mama ei, Nataşa Juşkov, rusoaică pursânge, este înmormântată în cimitirul Cărămidari, în Bucureşti. Babuşka mi-a citit pentru prima dată, mult înainte de a învăţa eu să scriu şi să citesc, din Puşkin, Ţvetaieva, Ahmatova. Am crescut cu ruşii mei iubiţi, printre ruşi, citind ruseşte. Curge sânge slav în venele mele, pe care oricât aş vrea să-l ascund – dar nu văd de ce – n-aş fi în stare, căci firea mea mă trădează. Adesea, când încep un nou roman, lucrez la o carte…, eu am în faţa mea, în cap, vreau să zic, Crimă şi pedeapsă, Elegii duineze (Rilke a călătorit, se ştie, împreună cu Lou Andréas Salomée, de două ori în Rusia cea mult iubită de autorul Ceaslovului; în raza acestei patimi, poetul austriac de expresie germană, a scris şi poeme în limba rusă), imensele păduri de mesteceni ruseşti, bulevardele moscovite sau Patetica iubitului de mine şi de Papa (Tatăl meu) Ceaikovski… Tot, aproape tot ce gândesc marii ruşi… este impunător, în primul rând, ca dimensiune, ca spirit monumental, ca singularitate, ca stil, ca amploare sufletească. De acord, există o sumedenie de tâmpenii care se spun pe marginea sufletului slav etc. etc. Nu mă arunc în orele astea destul de înaintate – e trecut demult de miezul nopţii – în asemenea subiecte. Ceea ce vreau să zic e simplu: tot ce îmi doresc să fac visez să fie…, cum să spun, ca să nu pară că mă flatez?, definitiv. Să nu se clatine. Să rămână. Cred că şi aici îşi spune cuvântul firea mea nordică.

Eşti redactor şef al revistei Contemporanul, îmi poţi vorbi despre oamenii pe care-i publici? Nume foarte multe, nume bune vin din Ardeal, revista nefiind doar de literatură. Eseuri excelente a publicat domnul Basarab Nicolescu.

Da. Şi revista, şi Editura Ideea Europeană – în curând sper să lansăm Editura Contemporanul – le construiesc, le construim – împreună cu autorul Drumului la zid, evident!; şi îi mulţumesc şi cu acest prilej romancierului Nicolae Breban că mă acceptă şi mă suportă, că, iată, de circa douăzeci de ani îmi este complice! – se putea altfel?, cu ardeleni, cu nordici. Avem peste o sută de colaboratori; i-a numărat o dată un coleg de redacţie, excedat de faptul că telefoanele sună non stop aproape. Colaboratorii la care ţin şi care publică ritmic în paginile Conte, unii dintre ei având şi cărţi publicate la Ideea Europeană, sunt Irina Petraş, Ştefan Borbély, Nicolae Balotă, Ion Ianoşi, Janina Ianoşi, Lucia Dărămuş, Alex Ştefănescu, Răzvan Voncu, Irina Ciobotaru, Călin Căliman (Mister Contemporanul), Dana Duma, Maria-Ana Tupan, Magda Ursache, Adriana Teodorescu, Gheorghe Schwartz, Leon Volovici, Leo Butnaru, Basarab Nicolescu, Gabriel Dimisianu, Iulian Boldea… Mi-e teamă că îmi scapă nume la fel de importante, scăpări pentru care îmi cer iertare.

Ai o triplă valenţă: poet, prozator şi redactor. În care eşti mai acasă. Îi publici pe alţii, în revistă, dar şi la editura pe care o conduci, scrii poezie şi proză. Ce conţine proza ta, de unde îţi iei subiectele?

Cele trei ipostaze – de poet, romancier şi editor – pentru care nu încetez să mă bucur, îmi dau de furcă nu puţin. Evident că şi poetul şi romancierul se bucură şi suferă în egală măsură. Se bucură de faptul că Ideea Europeană publică titluri foarte bune, de la excelent în sus, am relansat de curând revista Contemporanul într-o formulă nouă, într-un tiraj de 3.000 de exemplare bine distribuite etc. În vremurile de azi să construieşti o instituţie de cultură de prim nivel este echivalentul unui act de eroism, care revine întregii echipe de redactori, colaboratori ai revistei şi ai editurii. Nimeni niciodată nu-mi va putea umbri bucuria de a îngriji cărţile unora dintre colegii noştri; multe dintre cărţile apărute sub sigla Ideii Europene le iubesc şi le tratez, ca şi când mi-ar aparţine.

Poetul şi romancierul suferă… Uneori. Am remarcat în ultimii ani că sunt căutată tot mai frecvent în calitate de editor, moderator al unor dezbateri incendiare… care n-au făcut nici o gaură în cer. Scriitorul continuând să treacă printr-un con de umbră destul de grav. Mai întâi am zăpăcit criticii prin faptul că de la poezie şi eseu am trecut la bildungsromane; acum, ei poftim, de vreo şapte-opt ani… prin forţa împrejurărilor, m-am trezit editor – meserie de care mi-a fost foarte teamă. Totul însă este aşa cum este şi nu există decât motive de a mă bucura de realizările revistei şi ale editurii. Sper să fiu iubită în continuare şi să ajung să mă bucur şi de receptarea cărţilor mele de poezie şi a romanelor mele. Sper. Presimt că acestea vor fi iubite… mai târziu. Poate. Ţii minte versul Marinei Ţvetaieva: „Moim stiham kak dragoţennâm vinam/ nastanet svoi ceriod”/„Poemelor mele precum vinurilor rare/ le va veni timpul”? Poate şi cărţilor mele le va veni timpul, dacă acestea au valoare, dacă rezistă. Iar faptul că voi fi cenuşă atunci, nu contează. Asta face parte din regulile jocului „de-a literatura”; un joc de o „gravitate disperată”, ar fi spus Rilke, joc regulile căruia eu le-am acceptat din start şi pentru că e vorba de „o luptă a caracterelor puternice”, după cum susţine Anna Ahmatova.

Am scris şi publicat o tetralogie, Vulturi de noapte, axată pe o temă majoră: relaţia maestru-ucenic. Apoi am publicat două romane Casa din întuneric (cartea unui adolescent întârziat; un bildungsroman) şi Cercul sălbatic – un fals roman poliţist. Supratema tuturor cărţilor mele – fie acestea poezie, fie roman, fie eseu – am remarcat în timp că este: Viul. O temă imposibilă. Nici pur literară. Nici pur filosofică. Şi literară, dar, totuşi, mai mult cu tentă filosofică. În această ordine de idei, am publicat acum câţiva ani eseul Religia viului, un volum oarecum unic, fiindcă de această temă s-au apropiat foarte puţini. Despre Religia viului nu s-a scris, după ştiinţa mea, nici un rând.

Debutul tău literar a fost foarte bine apreciat, totuşi Aura Christi nu şi-l recunoşte, spunând „nu mă reprezintă”. De ce?

Lasă de dorit tehnica. Construcţia este interesantă. În paginile volumului De partea cealaltă a umbrei, în chip straniu, se regăsesc toate, aproape toate temele abordate mai târziu.

Care este masca identitară a poeziei Aurei Christi?

Grea întrebare, Lucia dragă. Să fug într-o metaforă?

E chiar poezia ei, ca să vorbesc de parcă aş vorbi despre o persoană străină. E necesară precizarea că este vorba de poezia care respinge masca. Spre deosebire de roman. Unde există atâtea măşti câte personaje sunt; nu rareori!

Poetul, prozatorul vine de undeva. Am vorbit despre debut, despre poezie, despre  prietenii literare şi boli, dar n-am vorbit de familia Aurei. De unde, din ce familie vine Aura? Are amintiri frumoase?

Tatăl meu, Semion, vine dintr-o familie de profesori şi jurişti, originari din teritorii aparţinătoare Monarhiei Austro-Ungare; este absolvent al Şcolii Înalte de Aviaţie Militară din oraşul Dvinsk. În urma unui dramatic accident, rămâne, printr-un miracol, în viaţă; este nevoit să renunţe prematur la cariera de militar în trupele de elită ale aviaţiei, devenind, la 28 de ani, invalid pe viaţă şi fiind pensionat. Se stinge din viaţă pe 28 februarie 1997, moartea Tatălui marcându-mă profund, clătinându-mă. Mama mea, Liubov, născută Karaman (24 mai 1945), provine dintr-o înstărită familie de burghezi din Nordul Moldovei. Fratele meu, Andrei (Andy îi spun în ultimele milenii), a făcut Colegiul de Muzică şi Dans „Şt. Neaga”, secţia de Balet şi Dans, a fost dansator profesionist, apoi a renunţat la cariera dificilă de balerin, urmând Facultatea de Marketing la Chişinău şi, mai târziu, la Bucureşti. Stăm împreună cu familia la Mogoşoaia. Am stat circa treisprezece ani (în ultimii opt ani, după moartea Tatălui meu, împreună cu familia mea), într-o garsonieră din centrul capitalei; acolo am scris o bună parte din cărţile mele. Vânzând o parte din proprietăţile familiei mele, am construit o casă la Mogoşoaia, fabuloasa Mogoşoaia, unde visez să mă retrag definitiv şi să mă dedic exclusiv scrisului, bucurându-mă de acea casă pe care – scriitor român sărac fiind; un scriitor care, e drept, învaţă să-şi poarte sărăcia ca pe o mantie regală – fără sprijinul familiei mele n-aş fi construit-o niciodată.

Am avut o copilărie obişnuită, cu bucurii enorme, trăite la modul disproporţionat, definitiv era să zic, cu iubiri „catastrofice”, până la moarte (prima dată m-am „mălitat” la patru ani!), cu bunice şi mătuşi, care îmi citeau, mă lăsau să mă joc în curte sau prin vecini cu băieţii (am fost ani la rând portar!, deci, învăţam de atunci s-o încasez), mătuşi care ascundeau de mine lucrurile, temele, discuţiile, credeau ele, importante, rezervate exclusiv „oamenilor mari”, în realitate lucruri, discuţii, teme nu rareori banale, care şi acum, urmărindu-i pe „oamenii mari”, mă fac nu rareori să nu pricep, dintr-un soi de stranie încăpăţânare, ce-i aia maturitate, alegând iar şi iar „jucărelele” mele dintotdeauna: scrisul, cititul, muzica, Kolly, grădina mea, Conte. Glumesc bineînţeles. Exagerez. Dar foarte puţin.

Da. Am amintiri frumoase. Cu Tatăl meu, care mă ducea în braţe la grădiniţă, fiindcă eram un copil neascultător, o dilie, aşa încât umblam mereu cu genunchii şi coatele zdrelite. Am amintiri cu Mama; de pildă, când mă gândesc la ea, mă invadează tot timpul fie mirosul de roze (ne plimbam serile prin Valea Trandafirilor, unde visam, nu glumeam!), fie mirosul de nuci verzi; făcea o dulceaţă de nuci verzi, uahhh, este dulceaţa aceasta unul dintre solii copilăriei mele. Îi punea şi un pic de mentă! Mi-e foarte dor de buny Axenia, Dumnezeu să-i dea lumină acolo unde a plecat de douăzeci şi cinci de ani, şi îmi doresc să visez cât mai des raiul ei de mentă şi mere de vară, cu un gust acrişor-dulce; le mâncam aproape verzi, căci îmi plăcea la nebunie felul în care îmi făceau gura pungă. Şi de bunica Elena mi-e dor, de grădina ei de coacăze. Şi de cireşele amare. Şi de harbujii uriaşi (pepenii verzi), din miezul încins, cărnos al cărora Semion, iubitul meu Semion îmi oferea nu rareori câte o halcă.

Şi… uitându-mă în urmă, în chip straniu, în mine explodează tot trecutul, umflându-se mereu imens. Imens. Până existenţa îmi este invadată de anumite scene care se derulează înnebunitor pe ecranul minţii. Ceea ce iese, în ultima instanţă, în pagina scrisă, e net diferit de biografia mea strictă. În dreptunghiul paginii recunosc, câteodată, mirosul de roze, o privire care îmi aduce aminte de cea a bunicii sau a iubitului Semion, detalii, fragmente disparate, segmente care insistă, revin aidoma unei manii, în zeci, sute, mii de nuanţe, scene, încât caruselul iscat mă face nu o dată să cred, în cele din urmă, că eu sunt Semion Ruda şi tot eu Erika Preda, tot eu sunt Matei Naidin şi Carmen Ruda, şi Diana Belinski, şi Andrei Rogujiv, şi călugărul Semion de care se îndrăgosteşte Diana…

La ce lucrează acum Aura Christi? Care este șantierul actual de creație?

Scriu la un volum de eseuri imposibil, intitulat, spuneam, Alumnii lui Nietzsche. E în lucru un volum de poeme, Sfera frigului. Am început două romane. Subiectele şi personajele le port şi le voi purta în sânge până voi simţi că m-aş îmbolnăvi, aş muri, dacă nu m-aş aşeza la masa de scris. Ora aceea, da, presimt, se apropie.

un interviu de Lucia DĂRĂMUŞ