Editura Herald anunță apariția unei noi ediții a volumului ”Eliberarea de cunoscut” de Jiddu Krishnamurti. Colecția Krishnamurti, Categoria: Citește sănătos. Traducător: Asociația Culturală Krishnamurti.
”De-a lungul veacurilor omul a căutat ceva dincolo de sine însuşi, ceva dincolo de bunăstarea lui materială: ceva pe care îl numim adevăr, Dumnezeu sau realitate, ceva în afară timpului, ceva care să nu poată fi tulburat de împrejurări, de gândire sau de corupţia omenească. Omul şi-a pus dintotdeauna întrebarea: „Ce rost au toate astea? Are viaţa vreun înţeles cât de mic?”
Azvârlit în imensa confuzie generată de conflicte, revolte, brutalităţi, nesfârşite războaie religioase, ideologice, naţionale, el se întreabă, cu un sentiment de adâncă şi durabilă frustrare: ce este de făcut, cum se poate ieşi din toate acestea, ce înseamnă viaţa, şi dacă există ceva dincolo de ea? Şi negăsind acel lucru de nenumit, cu o mie de denumiri, pe care l-a căutat întotdeauna, omul a recurs la credinţă – credinţa într-un salvator sau într-un ideal – însă credinţa naşte necontenit violenţă. În această neîncetată luptă pe care o numim viaţă, noi încercăm să stabilim un cod de comportament adaptat societăţii în care am fost crescuţi, fie că este vorba de o societate comunistă, fie că este o aşa-zisă societate liberă.
Noi ne supunem anumitor reguli de conduită, considerându-le ca o parte din tradiţia noastră. Privim mereu către altcineva ca să aflăm care conduită este bună sau rea, care mod de gândire este corect sau greşit şi, conformându-ne acestui model, conduita şi gândirea noastră devin mecanice, răspunsurile noastre devin automate. Dar nu vom afla niciodată noul până când nu vom învăţa cum să ne eliberăm de povara trecutului, de povara cunoscutului.”- J. Krishnamurti
Noi am acceptat că viaţa înseamnă agonie şi suferinţă, ne‑am obişnuit cu acest lucru şi ne gândim că moartea este ceva ce trebuie evitat cu grijă. Şi totuşi, când ştim să trăim cu adevărat, moartea este extraordinar de asemănătoare cu viaţa. Nu se poate să trăim fără ca, în acelaşi timp, să nu murim. Nu putem să trăim dacă nu murim psihologic în fiecare clipă. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca să trăim complet, total, ca şi cum fiecare zi ar fi o nouă frumuseţe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaşte niciodată ce este iubirea, nu poate cunoaşte niciodată ce este libertatea.
Pe noi ne înfricoşează moartea pentru că nu ştim ce înseamnă cu adevărat viaţa. Nu ştim cum să trăim şi de aceea nu ştim cum să murim. Câtă vreme ne va fi frică de viaţă, ne va fi frică de moarte. Omul pe care viaţa nu îl înspăimântă nu se teme că se va găsi într‑o nesiguranţă totală, căci el ştie că lăuntric, psihologic, nu există siguranţă.
A nu cauta siguranţă înseamnă a participa la o mişcare nesfârşită în care viaţa şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru. Omul care trăieşte fără conflicte, care trăieşte cu frumuseţe şi iubire, nu se teme de moarte, fiindcă a iubi înseamnă a muri.
Krishnamurti s-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. „Descoperit” de mişcarea teozofică, este crescut şi educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanță, că va îndeplini rolul unui Mesia, sau că va fi fondatorul unei noi religii. În 1925, în urma morţii fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile „spirituale”. S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămânând într-o stare de non-speranţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului său psihologic – spune Krishnamurti – a erupt în el „acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii”. Această experienţă a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluţie, o profundă mutaţie. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mişcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească şi să condiţioneze şi mai mult minţile oamenilor. În urma acestei revoluţii lăuntrice Krishnamurti a dizolvat „Ordinul Stelei”, ce fusese fondat special pentru el şi, începând din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizaţie. După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlneşte în 1946 pe Aldous Huxley şi pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o şcoală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefaţat lucrarea Prima şi ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător şi s-a răspândit în întreaga lume, până când – lucru extraordinar – în anul 1974 a avut loc incidenţa mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia şi o dată în California, cu savanţii cei mai iluştri ai lumii contemporane: savantul Kapra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialişti în neuropsihiatria şi anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanţi, toţi nişte enciclopedii vii. Şi nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunţă pericolul condiţionării prin cultivarea creierului. Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de şcoli în India, America şi Anglia. El a scris o lucrare intitulată Despre educaţie şi, în aceste şcoli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăţilor lor creative, încearcă să facă din ei fiinţe creatoare şi nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenţiei şi a observării extrem de clare.
Cărţi de Krishnamurti (apărute la Editura Herald): COMENTARII ASUPRA VIEŢII (vol. I, II, III), ELIBERAREA DE CUNOSCUT, DESPRE EDUCAŢIE, UNICA REVOLUŢIE, PRIMA ŞI ULTIMA LIBERTATE, SFÂRŞITUL TIMPULUI, DEPLINĂTATEA VIEŢII, TREZIREA INTELIGENŢEI, ZBORUL VULTURULUI, VIAŢA ELIBERATĂ.
