“Centrele revoluţionare ale unui oraş sunt mai degrabă în cafenele şi redacţii decât în biblioteci şi Universităţi.” – Mircea Eliade, Radio Bucureşti, 21 ianuarie 1937, ora 20
Întotdeauna, mi-am dorit să transform actul de a savura o cafea bună într-un exerciţiu spontan de comunicare şi de taclá. Rareori îmi beau cafeaua în singurătate. Chiar şi atunci când sunt într-o cafenea fără parteneri, fără prieteni, instinctul de a relaţiona mă duce la mese necunoscute, unde poţi descoperi energii neexprimate ori frenezii ideatice rare. Cafeneaua este pentru mine o călătorie, un act pur de iniţiere în visul cu ochii deschişi. Cafeneaua este cel mai înalt pretext de a locui un spaţiu prin sinestezii, idei, jocuri, măşti, discursuri, persuasiuni. Nu întâmplător, revoluţiile şi ideologiile artistice au găsit în spaţiul cafenelei aderenţă, polemică şi mult, mult entuziasm. Nu întâmplător, aburii unei cafele din Kenya (cu gust de fructe şi aciditate medie) sau Haiti (cu un delicat şi pregnant gust dulce) te pot duce într-o ţară interioară, unde nu există butoane de panică sau de deparazitat creierul, o ţară fără playback şi playlist, în care chiar şi tu, un trecător pe acolo, poţi deveni un exportator al stării de bine. Spune-mi ce fel de cafenea alegi ca să îţi spun cine poţi fi. Răspunsul meu alege tot ceea ce nu vine din lumea formatelor, a surogatelor, a virtualului. Îmi dau, tot timpul, dreptul la visare.
Să aud materia cântând, bolborosind, într-un alfabet de umbre care ştiu că transparenţa e o amprentă genetică a bucuriei universale. Mă bucur ca un copil să văd circuitul boabelor de cafea în natura mea omenească. Privesc cele patru coloane inoxidabile din Manufaktura by Doncafé (din bucureșteanul Mega Mall) ca pe tot atâtea circuite ale unui concept despre vederea ideii la idee. Ideea aşa cum este şi nu cum ar fi putut să fie! Într-o lume în care mulţi doresc să ascundă, să pună paravane, îmi place să văd întruparea unei rostiri Pupilă în Pupilă, Faţă către Faţă, Chip către Chip. Manufaktura cucereşte prin forţa unei idei simple, dar teribil de generoasă: să poţi vedea, să poţi pipăi, să poţi urla, ca în versul scris de Tudor Arghezi,: “Este!”. (Re)Constituirea unei manufacturi de cafea şi taclá, cu dichis culinar, cu cele mai bune cafele şi expresoare din lume, cu maşinării de gătit, cu Chef şi Barista , îţi dă sentimentul eliberator al ieşirii din şablon, din contingent! Tu alegi şi mecanismele devin mijloace doar ale propriilor tale gânduri, ale propriilor tale gusturi. Alegi să împărtăşeşti visul tău cu cei apropiaţi, preparând o cafea care cere o poveste, o cafea care va fi, altfel, persoana ta întrupată. Şi ca în cele mai faimoase cafenele din istorie – fie că e Cafeneaua Fialkowski, deschisă de polonezul Fialkowski, în 1853, în casa Török, unde veneau Caragiale sau Macedonski, fie că e Giube Rosse din Florenţa lui Papini şi Marinetti – sonul unei cafele eliberatoare va ştii să aleagă între a fi şi a avea!
Dan Mircea CIPARIU