“N-a fost zi să nu plătesc preţul aventurii mele existenţiale….”

Acesta este unul dintre ultimele interviuri acordate de Augustin Frăţilă cu puţin timp înainte de dispariţie, interviu apărut la 23 septembrie 2009 în revista „Luceafărul-de dimineaţă”.

Sunteţi traducător, scriitor, compozitor şi interpret de muzică folk. Cât de importantă este muzica pentru un scriitor? Cum se completează artele sau cum se continuă?

Rareori mi-a fost dat să cunosc artişti – oameni ai literelor mai ales, care sa nu aibă o relaţie specială cu muzica. Cu muzica începe şi se termină totul. Sunetul este o formă subtilă de manifestare a energiei universale, de care avem nevoie ca de aer. În ceea ce mă priveşte, relaţia mi-a fost indusă, ca să zic aşa, prin educaţie. De foarte mic am fost dus cu forţa la ore de muzică, începând cu acordeonul – un instrument mai puţin costisitor decât pianul (pe care mi l-aş fi dorit) dar la fel de util în călăuzirea auzului către receptări performante – iar apoi, după ce am început şcoala, vioara. Pot spune că am învăţat notele  muzicale înaintea literelor. Cât despre cuvinte, relaţia cu acestea a fost mai dificilă pentru că acasă la mine se vorbea doar la obiect, când era nevoie – rareori se pălăvrăgea convenţional (mai ales când veneau musafiri, chestie extrem de plicticoasă de altfel!) – în rest era o tihnă plină de linişte şi iubire, în care mă simţeam atât de bine încât am început să rostesc fraze – cf. spuselor mamei – abia după trei ani! Păi nici n-aveam de ce – părinţii se învârteau în jurul meu, cu discreţie dar foarte atenţi (uneori, mai mult decât îmi doream), locul în care stăteam, celebrul Mânăştur – cartierul clujean  – era mirific pe-atunci, după casa noastră începea câmpul, şi pădurea, şi stânele ciobanilor, pe unde mă aventuram păzit de Cezar, câinele lup-negru, adus de tata de la Şcoala de dresaj din Sibiu, curtea era plină de orătănii de tot felul, în grădină erau arici, şi cârtiţe, şi ulii care pândeau puii de găină… au fost primii mei colocutori care uzau de alte limbaje decât al meu, aşa că nu era nevoie de cuvinte. Deci a quoi bon parler?! După ce-am învîţat alfabetul, muzicii i s-a alăturat, în programul obligatoriu de trainuire juvenilă al familiei mele ardeleneşti, lectura! Lucru care a picat la ţanc în noman’s landul muţeniei mele. Devoram tot ce mi se dădeam să citesc într-un ritm care l-a făcut pe tata să mă suspecteze de superficialitate, drept pentru care – abil – mă punea sa-i povestesc chipurile, uneori, ce citeam. Aiurea – mă asculta de fapt, la lecţii! Şi ca să revin la întrebare: nu ştiam pe-atunci că voi fi artist – nici azi nu ştiu, dar asta e problenma mea, de-acum! – dar mi s-au deschis căile, senzorialul meu a fost educat de foarte devreme, pregătit pentru a recepta –orice- de oriunde ar fi venit. Evident acest tip de percepţie deschisă, a binelui şi răului venind “la pachet” , dezvoltă şi o amoralitate genuină (în absenţa religiozităţii) aşa că aş fi putut oricând deveni tractorist, învăţător, delincvent, nebun, narcoman, medic, ..parlamentar european (nu mi-ar fi stricat!). Dar destinul a vrut să scriu şi să cânt…şi asta fac.

Cum eraţi privit la începuturile artistice, aţi avut parte de încurajări sau de priviri mai puţin binevoitoare?

Şi – şi! Muzica o luase iar înaintea scrisului, învăţasem chitara de unul singur şi am locuit o vreme în acelaşi pod cu basistul formaţiei lui Horia Moculescu – Ovidiu Romanu, răpus în plină tinereţe de un cancer grăbit – care m-a învăţat multe lucruri despre armonie şi ritm şi care la rându-i era şi un bun chitarist. Aşa că, dublat de teoria muzicală pe care o deţineam deja după cei opt ani de vioară, am început să compun. Pe versurile mele sau pe ale poeţilor pe care-i citisem. Devenisem agreabil în cercurile prin care mă mişcam, mai ales că nu asasinam auditoriul cu producţiile mele literare. Scriitorii, corifeii vremii printre care mă învârteam, –  cu excepţia lui Aurel Covaci, traducătorul şi Nichita Stănescu  care m-au luat în serios ca poet – îmi cam tăiau macaroana, aşteptând invariabil să cânt. Evoluţia mea ca poet s-a cristalizat de fapt dupa `77-`78, când am început să merg regulat la Cenaclul de Luni. Fără Coşovei, Magda, Lefter, Iaru, Stratan, Cărtărescu, Muşina şi ceilalţi din grup, aş fi cantonat probabil într-un expresionism local, plin de ţâfnă ardelenească – pe care mi-am păstrat-o, dar cu măsura dată de modernitatea poeziei pe care o făceau lunediştii. Debutul revuistic a fost unul glorios – Luceafărul, prezentat de Nichita Stănescu, Nicolae Breban şi Grigore Hagiu – dar în volum…n-am mai avut acelaşi noroc.  Volumul mi-a fost respins şi – mai mult – etichetat, acuzat de pesimism şi onirism şi aşa a rămas din 1981 – eram in curtea USR împreună cu Liviu Antonesei când am aflat amândoi că avusesem aceeaşi soartă! – până în …1995, când Cartea Românească prin doamna Bedrosian mi-a citit şi editat Gramatica Morţii. Care a şi luat premiul Uniunii apoi…dar….timpul trecuse….

Aţi ajuns acolo unde vă doreaţi, dacă ar fi să vă priviţi prin ochii tinereţii?

Categoric, da! Sunt în mediul pe care mi l-am dorit, am cunoscut oameni fabuloşi, am trăit printre artişti de marcă, dar mai ales – autentici, am scris, am cântat, am publicat, am fost tradus, am fost acceptat ca atare de profesionişti, am călătorit prin lume – ce, doamne-iartă-mă să-mi mai fi dorit, în condiţiile în care, într-un regim în care regula de bază era compromisul politic, eu am avut norocul să scap şi să ies cu fruntea sus din comunismul de împrumut pe care l-am practicat noi, cu Ceauşescu al nostru. Tot ce spun acum se referă strict la coada întrebării tale cu ochii tinereţii. Pentru că ochii “adulteţei”, cum spunea Tudor Ţopa au altă părere, care nu-mi e neapărat favorabilă; dar, din nou, asta e tristeţea din partea – mică, mare – dar veşnică goală, a paharului fiecăruia…

Când aţi început să fiţi luat în serios ca poet, a contat această recunoaştere, sau a fost doar o întorsătură a destinului pe care o simţeaţi apropiindu-se?

A contat enorm… Restul întrebării tale mă îndeamnă spre speculaţii intelectuale şi n-o să le dau curs; o să-ţi povestesc o întâmplare ca să exemplific bucuria-tristeţea-dulcele-amarul pe care le-am trăit când  mi-am văzut poemele şi, şi numele, într-o revistă literară de primă mână, cum era pe-atunci Luceafărul. Era o zi tristă, din acelea în care nu ţi se întâmplă nimic, nici măcar rău, în care te afunzi într-un anonimat vecin cu sihăstria sau cu nebunia…o vinere…mică! Renunţasem să mai dau fuga la chioşc, săptămână de săptămână, să văd, poate-poate! Şi totuşi, în loc s-o iau spre facultate am traversat Ana Ipătescu şi am intrat pe Calea Victoriei unde ştiam un debit de tutun – aveam bani de 10 pachete de Mărăşeşti fără filtru – adică vreo 20 de lei şi eram decis să-i investesc pe toţi în cel mai ieftin viciu cu putinţă. La chioşc însă, unde nu văzusem niciodată altceva decât informaţia şi Scânteia , de data asta trona….Luceafărul! Vreun retur, mi-am zis dar, nu – era la zi; şi înăuntru eram EU, cu poezioarele mele cu tot şi cu toate prezentările alea grele. Mi-am cumpărat doar 2 Mărăşeşti şi 4 Luceferi. M-am dus până în Cişmigiu, m-am aşezat pe o bancă şi…am citit fiecare dintre cele 4 exemplare ale aceluiaşi număr ca şi cum în următorul avea să fie altceva decât în celelalte….Nu am găsit atunci un alt mod mai intens de a mă bucura …

Ce părere aveţi despre scriitorii care nu se arată deloc în lume, nu întreţin relaţii sociale, prietenii, de exemplu. Ce părere aveţi despre cum e percepută azi imaginea scriitorului- e nevoie ca ea să existe sau este doar o invenţie care ajută editurile să vândă cărţile?

Am o părere foarte bună – dar mai există specia asta?! Acum când totul e marketat, împachetat, livrat cu fundiţe? Imaginea scriitorului….este de fapt o oglindă inversă: ar trebui ca scriitorul să se vadă în opera sa. Cel puţin la nivel estetic. Din păcate se face, dintotdeauna, confuzia etic-estetic, de cele mai multe ori în favoarea eticului. Scriitorul începe prin a da din coatele sale sociale, îşi cultivă relaţii utile, se bagă în tot felul de proiecte mai mult sau mai puţin experimentale, la modă de altfel, făţoase, are multă grijă să apară peste tot unde audienţa justifică efortul…după care scoate cărţulie după cărţulie – din ce în ce mai diluate, dar mai luxoase, acoperite doar de lansări….răsunătoare. Iar publicul reacţionează…ca atare: judecă ceea ce-i arăţi. Un cititor cârcotaş al acestor rânduri ar putea obiecta că n-aş fi tocmai în măsură să critic acest mod monden de a fi scriitor, căci – nu-i aşa? – tocmai am povestit cum am trăit eu însumi! Ei bine, crezut voi fi fiind, ori nu, n-am făcut niciodată nici cel mai mic efort de a cultiva vreo relaţie anume, m-am lăsat doar în voia valului – asumându-mi riscurile de rigoare – am lăsat destinul să lucreze pentru mine, să-mi arate dacă trebuia să fiu acolo, ori nu! Asta m-a costat însă:  imagine, notorietate, carieră, viaţă de familie, viaţă socială…n-a fost zi să nu plătesc preţul dezordinii, aventurii mele existenţiale….

Cum i-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu şi pe Gabriela Melinescu? Ce influenţă au avut aceste prietenii asupra dvs. ca artist?

Pe Nichita pot spune că l-am cunoscut; Gabriela a rămas pentru mine, multă vreme doar o “temă poetică”, intrinsec legată de Nichita. De altfel am şi întâlnit-o efectiv, abia după dispariţia poetului, ba chiar după Revoluţie. Apropierea mea de Nichita se datoreşte, iar, destinului. Locuiam, pe atunci, printr-un joc ciudat al sorţii în aceeaşi mansardă – aveam să aflu mai târziu – în care locuiseră cei doi. Strada Grigore Alexandrescu 21. Într-o curte lungă cu două case; în faţă locuia traducătorul Aurel Covaci iar în spate, într-o vilă veche, alte două familii, una la parter, iar restul – etajul şi mansarda erau ale unei doamne, Lidia Unanian, o armeancă pe care ai mei o cunoşteau din Valea Jiului, unde respectiva găzdoaie fusese căsătorită cu un medic, coleg cu tatăl meu. Aşa am ajuns eu, ca tânăr student la adresa respectivă. Nu ştiam pe atunci cât de tare avea să-mi marcheze existenţa acea “curte cu pavajul gri”, cum am cântat-o într-un poem. Cert este că Aurel Covaci mi l-a prezentat, într-o dimineaţă de Paşte pe Nichita şi tot prin familia Covaci – care avea o casă deschisă, în genul celebrelor saloane literare franţuzeşti – aveam să-I cunosc pe mai toţi scriiorii, muzicienii, plasticienii, actori importanţi ai vremii – de la cei consacraţi, Velea, Nichita, Hagiu, Titus Popovici, Vieru, Breban, Preda, Sorin Dumitrescu, Mihai Moldovan etc,. până la cei mai tineri (pe atunci) cum ar fi Mircea Dinescu. Am fost “luat”, ca să zic aşa, de această magmă artistică şi dus …unde-am ajuns. Deasupra tuturor însă, a rămas Nichita, faţă de care am nutrit şi nutresc un sentiment greu de descris în cuvinte, întrupat dintr-un uriaş respect pentru poezia lui, în primul rând, şi o plăcere pură de a mă afla în preajma lui ca om, deşi nu “l-am folosit”, în sensul cel mai gregar al cuvântului, cum s-a întâmplat în cazul unor “prieteni” de-ai săi, ci doar l-am asistat, fascinat de evidenta predestinare a existenţei sale pământeşti…

Participaţi la festivaluri de literatură unde întâlniţi şi noii reprezentanţi ai  poeziei tinere. Cum vi se pare poezia tinerilor, aveţi preferinţe, nemulţumiri?

Ar fi cumplit să particip la festivaluri în care m-aş întâlni dor cu …optzecişti! Ar fi ca-ntr-un cenaclu postum! Mă bucur de ori câte ori aflu despre un poet tânăr, mă interesează ce scrie, mă bucur enorm mai ales când “simt” câteva (măcar) versuri care să-mi zbârnîie în creier – în ideea că acolo unde există o perlă, mai sunt şi altele – nu mă grăbesc să-i judec şi să-i îndosariez în buni şi răi, aştept (ceea ce  trebuie să înveţe şi ei să facă, chiar dacă e al dracului de greu!) să vină…Poemul, acela! Am mereu în minte replica lui Nichita, într-o dimineaţă târzie, când eu si Sorin Dumitrescu îl ironizam că-şi pierde vremea cu tot felul de caieţele pe care le primea de la pubere poetese, iar el ne-a spus: bătrâneilor – dacă trece Eminescu prin casa mea şi eu nu sunt atent?! Aşa că: surfez bloguri de poezie, citesc reviste de literatură nouă, răsfoiesc volume despre care aflu prin târg – nu sistematic, e-adevărat, dar nu trec peste ceea ce mi se arată în cale fără a arunca un ochi, sunt chiar invidios(!) uneori când văd – chiar într-o masă de text rezidual sau monden sau teribilist –versuri excepţionale la un Ţupa, Ianuş, Potcoavă, Komartin, Urmanov, Bobe, Vlădăreanu( chiar dacă nu ader emoţional neapărat la mesajul cu pricina), Rotaru, Vlada, Ninu sau, mai nou, “Cezara “respectivă, super-premiată( căreia, între noi fie vorba, nu prea înţeleg de ce-i “pute” aşa de rău viaţa literară, cum a declarat recent într-un interviu la Radio Cultural!), Gherguţ sau Baros – ultimii doi făcând parte din tagma “activiştilor” culturali, mai degrabă…fără a insinua conotaţia derizorie a termenului…

Pot fi păstrate micile sau marile întâmplări ale vieţii, prin artă?

Sincer, mă simt depăşit de această întrebare…Eu cred că arta este mod de viaţă, iar artistul  – e omul, respectivul! – aşa că, Artistul ar avea şi el, la rându-i, nevoie de un alt… artist, cu o artă nenumită încă, neinventată, care să-i sublimeze existenţa, şi tot aşa, la infinit…

Au existat perioade în care v-aţi simţit golit şi nu aţi putut crea?

O, da! Au existat şi nu doar una-două ….multe. De fapt, dacă mă găndesc bine, aşa am trăit, cum zice un vers din Aurel Dumitraşcu (Dumnezeu să-l odihnească). N-a existat poem sau piesă muzicală scrise după care să nu fi urmat acea perioadă de care vorbeşti, în care, într-o primă fază eram uluit de faptul că putusem să scriu sau să compun aşa ceva, după care venea spaima, mortală, că va fi fost ultima oară când mi s-a dat starea de graţie respectivă. Am găsit, cred, o formulă personală pentru a ieşi din acest stress: de câte ori picam în disperare, “ieşeam” în oraş; adică citeam ce scriau alţii, mizam pe generozitatea faţă de ceilalţi pentru a îmblânzi – prin umilinţă – destinul. Aşa l-am cunoscut pe Ioan.Es.Pop. Eram în plină criză (prelungită) când am citit Ieudul fără ieşire! Am avut o revelaţie – că da, uite că, Da!, se mai poate – (deci voi putea şi eu). L-am căutat 2 luni de zile până l-am întâlnit, în sfârşit. Am rămas până azi aproape, estetic şi sufleteşte, aproape Ioanespopul respectiv…

Cum vi-i imaginaţi pe ascultătorii şi cititorii dvs.? Până unde se poate dărui artistul publicului?

Muuuulţi! Glumesc, evident. Răbdători şi fideli mai degrabă. Răbdători pentru că sunt foarte exigent cu tot ce scot în public – poeme sau cântece – într-atât încât orice manifestare publică îmi produce, în prima fază, un puternic disconfort, transpir, tremur, uit texte sau armonii, ce mai – o catastrofă! Dar asta doar până încep, după care, încetul cu încetul, cu ajutorul celor ce mă ascultă, revin la sentimente mai bune; fideli, am zis, în al doilea rând, pentru că, având în vedere distanţele mari între apariţiile mele editoriale, numai cititorii care mi-au devenit aproape prieteni, mă mai ţin minte… Este evident că încerc să trec sub tăcere a doua parte a întrebării tale, căci răspunsul meu nu va fi placul …cititorilor. Dar ce mai contează, aşa că: artistul nu se “dăruieşte”, cum spui dumneata. Deloc. El, săracul, doar nu ştie să facă altceva! Relaţia lui cu publicul este una profund neprietenoasă, antitetică de-a dreptul, dar numai aşa rezultă….arcul electric; din contrarii ce se motivează unul pe celălalt. E o relaţie de dragoste imposibilă – unica posibilă, însă, între autor şi cititori. Ei ne tolerează – căci, nu ştiu de ce – au o nevoie (nici ei, la rându-le nu ştiu de ce!) intimă de produsul nostru, iar noi ne hrănim egourile veşnic flămânde cu bunăvoinţa lor condescendentă, într-atât încât ajungem chiar saltimbanci pentru a-i distra, pentru a-i câştiga, pentru a ni-i apropria; lucru pentru care, însă, în final îi urâm…îi dispreţuim?!? …Călcăm pe capetele lor în drumul către Istoria Literaturii….

(Augustin Frăţilă s-a născut în 1953. Scriitor, traducător şi muzician. Din 1991 a fost redactor-şef al Editurii ALLFA. A fost membru al USR, din 1996. Cărţi publicate: Gramatica morţii, poezie, 1995 (premiul USR), El-Roi, poezie, 1996, Plaja nudiştilor, poezie, 1998, Vine cineva, Editura Tracus Arte, 2010. Dintre cărţile traduse de Augustin Frăţilă din engleză: Legende franceze, Poveşti japoneze, 1001 de nopţi, Moby Dick, 100 de minuni ale lumii, 100 de oraşe ale lumii, 100 de muzee ale lumii, Islamul şi Vestul. A mai tradus poezie din limbile franceză, italiană şi spaniolă. Cărţile sale au fost traduse în germană, croată, greacă, spaniolă, engleză, etc. Ca muzician, a înregistrat şi editat discul O recitare, 1982, muzică originală pe versurile lui Nichita Stănescu şi două CD-uri în 2005: Mai sunt pentru că el mă este şi Aşa am trăit. Al treilea CD, Baladă pentru Transilvania, cântece originale pe versurile lui A. Frăţilă, a apărut în 2007.)