Denisa Duran (Pișcu) a strâns, într-un volum, toată bucuria experienței de proaspătă mamă și, la câțiva ani de la scrierea acestei cărți, a dat-o spre publicare. Emoția cu care urmărește descoperirea lumii de către bebelușul ei, curiozitatea și sentimentul că în ființa aceea mică stă miracolul vieții, toate transpar din ”Dorm, dar stau cu tine” (editura Charmides, cu copertă și ilustrații de Floarea Țuțuianu). Dorina Cioplea a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Denisa Duran, pornind de la experimentul literar despre care Nora Iuga a spus: ” Cred că această carte are o valoare specială tocmai pentru că e mai degrabă antipoezie decât poezie. Cine îndrăznește să facă așa ceva merită, într-adevăr, toată atenția și stima noastră. Pentru că poezia, dacă e să o căutăm, se construiește singură prin tăcere, adică prin ceea ce sugerează sub cuvintele cele mai banale cu putință. Cartea e de reținut nu atât prin cuvinte cât și prin imagini, din cauza asta această carte, care bineînțeles e formată din texte, dar se însoțește și cu imaginile pe care ni le oferă Floarea, care merg mână în mână cu textul, formează o unitate compactă extraordinară”.
Cel mai recent volum al tău, ”Dorm, dar stau cu tine” (ed. Charmides) este ”un fel de altfel”. Nora Iuga l-a numit anti-poezie, Octavian Soviany i-a spus cvasiliteratură. Care sunt coordonatele între care l-ai fixat tu în literatura română contemporană?
Nora Iuga a numit-o „anti-poezie” pentru că spunea că poezia se naşte, în această carte, mai mult din tăcerea şi misterul care înconjoară textul, din ceea ce sugerează limbajul, prin cuvinte simple, fără să aibă nici o miză stilistică. Iar Octavian Soviany consideră că e “cvasiliteratură”, adică ceva care refuză să se definească, şi tocmai prin asta e provocatoare… Pentru mine, e o carte de poezie – nu o carte de poezii, ci exact aşa: o carte de poezie.
E o carte despre o experienţă fundamentală de viaţă – aceea de a avea primul copil – şi despre cum asimilezi această experienţă, revelaţiile pe care ţi le aduce şi modul în care te schimbă. Şi, pentru că e vorba de revelaţii – mici şi împrăştiate peste tot: în casă, afară, la geam – în jurul lor s-au închegat textele. Care nu sunt poeme, ci învelişuri de poezie.
Dacă este atât de specială şi greu de definit este pentru că am încercat să sur-prind acele momente din evoluţia fetiţei mele care mă emoţionau, intuind că în ele se află mult mai mult, că gesturile astea sunt nişte coridoare fantastice care duc spre alte lumi şi spre alte sensuri… A fost, în esenţă, un act de culegere a poeziei, şi nu o creaţie, eu doar am încercat să dau o transparenţă cojii poemelor din jurul meu. Am sculptat apoi în text, cu o daltă micuţă, scoţând prepoziţii, mutând virgule, până când poemul s-a apropiat cel mai mult de ceea ce se afla în el.
Manuscrisul datează din 2011 și de atunci încoace, conform spuselor tale, te-ai tot apropiat și depărtat de el. De ce te-ai hotărât să îl dai la tipărit acum, după atâta timp?
Nu cred că contează cât timp a trecut, nu e o carte care să ţină de un anumit context. Am fost preocupată, în permanenţă, să verific dacă trece de graniţa unei confesiuni strict personale, să fie altceva decât un jurnal de proaspătă mămică. Pentru că nu despre mine vorbesc eu în carte, şi nici despre fetiţa mea, ci despre devenire. Sau despre o mişcare ondulatorie, completă: când centrifugă, când centripetă – o mişcare rotundă. Au fost două faze în scrierea cărţii – prima, cea în care notam, atunci când le simţeam, aceste mici întâmplări miraculoase, într-un caiet roşu cu spirală. Şi textele din carte nu diferă cu mult de scrisul de mână, unele chiar coincid. Aşa am simţit nevoia să le scriu din prima: eliptice, suficiente sieşi. Apoi, în a doua fază, am încercat să obiectivez cât de mult am putut relatarea – tocmai ca să nu fie doar despre mine sau ea, ci despre noi toţi şi tot ce ne înconjoară. A fost ca şi cum aş fi încercat să prind nişte fluturi coloraţi, care zburau în apartament, şi, odată sur-prinşi în cercul plasei transparente, aş vrea să-i arăt cuiva, dar fără să-i împung cu acul în hârtie, fără să-i rănesc şi fără măcar să-i ating; doar aşa, plutind deasupra palmei mele. Poate de aceea, după spusele primilor cititori, cartea asta emoţionează…
Cum percepi acum această carte? Fiica ta a crescut, descoperă lumea și prin cuvinte, deși la momentul scrierii volumului cuvintele îți erau doar ție la îndemână. Vocalizările ei se reduceau la oftaturi sau sunete nearticulate.
Oftatul joacă un rol important în carte. E un portal spre universul ei interior. Şi, apropo de cuvinte, am avut intuiţia să fac un lucru minunat cu fetiţa mea – s-ar putea numi experiment, dacă nu i-ar lipsi complet intenţionalitatea demonstrativă. După ce am văzut cartea pentru prima oară, am ajuns acasă şi am vrut să i-o citesc şi ei. Fetiţa mea are acum patru ani. Am filmat lectura asta, foarte preţioasă pentru istoria ei personală. Şi e complet dezarmant să vezi drăgălăşenia cu care mă întreabă din când în când, ascultând cu atenţie: “ce înseamnă neputincioasă?„ sau „ce e chiticul?”. Apoi, am mai făcut ceva foarte fain – provocată de Felix Nicolau să fac un performance, pentru o lectură de acum câteva săptămâni, am făcut o înregistrare audio cu cinci poeme din carte citite de amândouă, rând după rând – eu citesc un fragment şi ea repetă. E emoţionant să simţi cum face o pauză lungă, uşor derutată, la finalul poemului: “Când e supărată și plânge de ceva timp, bombănind singură la ea în pătuț, începe să strige tot mai clar și mai tare: maaa-ma!, maaa-ma! Mama nu e un cuvânt, e un strigăt de ajutor.” Pe scurt, apropo şi de întrebarea de mai înainte, îmi pare bine că am publicat cartea abia acum, căci pot să mă bucur de apariţia ei, de cuvintele pe care le conţine, şi împreună cu fetiţa mea.
Colaborarea pe partea vizuală cu Floarea Țuțuianu s-a dovedit de bun augur și ”Dorm, dar stau cu tine” poate fi percepută chiar ca o carte-obiect, prin ilustrații și formă. Ce alte simțuri crezi că mai atingi cu acest volum?
Mi-a plăcut mult ce a zis Nora Iuga la lansare, că e o carte foarte senzorială, chiar senzuală – într-adevăr, atingerile au un loc special în carte, pielea este graniţa prin care se formează coagulările şi desprinderile. Fetiţa se lasă alintată ori, din contră, ridică barierele propriilor ei mânuţe, apărându-şi burtica de asaltul tandru. Apoi mişcarea – care e încetinită, gesturile sunt surprinse “în propria aşteptare”… Şi mai sunt sunetele, foşnetele, chiuiturile, interjecţiile revelatoare…
Ai consemnat, ca într-un jurnal de maternitate, etapele prin care trecea bebelușul tău devenind, astfel, și povestitor, nu doar personaj în microuniversul vostru.
Poate că lucrul minunat la cartea asta e că povestitorul se identifică imperceptibil cu primul personaj, care se identifică, la rândul său, cu personajul al doilea, şi de aici senzaţia de armonie şi de intimitate. Suntem cu toţii prinşi în miracolul clipei, descumpăniţi de firescul cu care ni se revelează.
Dorina CIOPLEA
