Viorel Gaiță s-a născut în 1964, în București. Absolvent al Facultății de Biologie-Geologie-Geografie, la clasa profesorului Emil Constantinescu. Este cunoscut pentru celebrele anchete de stradă, Care sunt zonele erogene din România?, Ce personaj politic are cel mai ridicat nivel al libido-ului?, Menopauza de lucru etc., difuzate în emisiunile tv Veniți cu noi pe programul doi, realizator Mihai Tatulici sau Ceaiul de la ora cinci, realizator Marina Almășan. Ca producător independent a realizat emisiunile: Mitică, Dialoguri politice cu Viorel Gaiță, Lumea lui Gaiță, Echipa mobilă, Gaițele de la miezul nopții, România lui Gaiță, Miorița Niuz, Tembelefonul lui Gaiță, la Tele7abc, ProTV, ProFM, PrimaTV, TVR, KissFM. În 2009 a fost editorialist la ziarul Cotidianul, unde a scris rubrica zilnică: Țara lui Gaiță. Simona Ioniță a purtat un dialog cu Viorel Gaiță, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre cartea sa ”Țara lui Gaiță- pamflete minimiste, nici prea vesele, nici triste”, apărută la Editura Grinta, în 2014.
Când zic Viorel Gaiță îmi amintesc imediat de interviurile stradale şi de emisiunea ”Ceaiul de la ora 5” de la începutul anilor `90 (Zonele erogene din Romania, Menopauza de lucru, Nivelul libidoului, Generalul Store etc). Mă distrau foarte tare și nu numai pe mine, care pe atunci eram încă elevă. Dovada succesului avut stă și în faptul că încă sunt mulți care își mai amintesc de farsele şi emisiunile de umor pe care le realizați la acea vreme. De curând, v-am redescoperit la una dintre lansările pe care le-ați avut cu ocazia promovării cărții ”Țara lui Gaiță- pamflete minimiste, nici prea vesele, nici triste”, Editura Grinta, 2014. Știu că ați fost plecat în Canada și ați lucrat și în televiziune. Cum era munca în televiziune acolo? Au un sistem mai bine pus la punct decât cel românesc?
În Canada am lucrat pentru o televiziune comunitară, care transmitea programe în aproape toate limbile pământului, printre care şi limba română. Nu e o mare diferenţă între modul în care se face televiziune acolo şi cel de aici, din punct de vedere tehnic. Pot spune chiar că noi avem mai multe canale care transmit HD decât ei. Deosebirile apar la conţinut. Acolo televiziunea nu este atât de tabloidizată ca la noi. Niciodată nu vei vedea „burtiere” de genul: „ŞOC şi GROAZĂ! Loredana Chivu, bătută de iubitul ei.
Farsele din România puteau fi făcute şi în Canada? Canadienii țin la glume? Unde există cel mai pur zăcământ de umor?
Am făcut câteva anchete de stradă şi-n Canada şi SUA (Numiţi trei ţări din Europa, Câte laturi are un triunghi?, etc) şi pot spune că nivelul de cunoştinţe generale ale individului de pe o stradă din America de Nord e mult mai scăzut decât al cetăţeanului de pe o stradă din România. Cu alte cuvinte Doreii lor sunt mai „ofertanţi” decât Doreii noştri. Numai că acolo există diverse legi care le protejează dreptul la imagine şi-ţi trebuie acordul lor scris pentru a-i putea da pe post. Cel mai pur zăcământ de umor, pentru mine, îl reprezintă în continuare strada, indiferent că ea se găseşte într-un oraş din România sau din Canada, sau din Australia. Pe stradă oamenii sunt reali, spontani, iar umorul e necontrafăcut. Asta dacă nu aduci două autobuze cu „figuraţie” şi umpli toată stradă cu oamenii tăi pe care-i pui să joace ca şi cum ar fi nişte cetăţeni obişnuiţi aflaţi întâmplător acolo.
Abordați în carte aproape toate domeniile de interes ale românului: politică, reality-show, internet, cutremure, vrăjitoare… În ”Irealitatea reality-show-urilor din România” scrieți despre trei dintre emisiunile care, se pare că, se bucură de succes la public. Cum i-ați regăsit pe români? Mai bine pregătiți pentru societatea de consum, mai emancipați sau la fel de ”confuzi”?
O să răspund foarte simplu: dacă înainte (1995) îmi lua cam două ore să realizez o anchetă de genul: „Când v-aţi făcut ultima dată Harakiri?” acum am nevoie de trei ore pentru aceeaşi anchetă. Asta în ceea ce-l priveşte pe omul obişnuit de pe stradă, care într-adevăr e mai „destupat”, e mai citit, a mai văzut câte ceva la televizor. În ceea ce priveşte consumatorul de programe tv de genul: „Reality show-urilor”, aici discuţia e mai amplă. Şi a fost, după mine, greşeala televiziunilor care au difuzat acelaşi gen de emisiuni la aproximativ aceeaşi oră şi au educat astfel gustul publicului pentru aşa ceva. Totul pentru a obţine audienţe mari cu orice preţ şi cât mai repede posibil. Acum lucrurile încep să se întoarcă împotriva lor. Degeaba încearcă televiziunile să vină cu alt gen de emisiuni, publicul nu mai vrea altceva decât „Reality-uri”. Aici e vorba de publicul care se mai uită încă la televizor şi care în marea lui majoritate provine din bazinul OTV-ului.
Nu prea iertați pe nimeni și nu ocoliți aproape niciun subiect din realitatea românească. Au fost personaje care recunoscându-se în textele dumneavoastră v-au căutat pentru a vă ”certa”?
Au fost şi persoane care n-au „gustat” glumele şi care n-au avut suficientă autoironie încât să se poată lua ele însele peste picior. S-au ridicat şi au plecat din emisiune. În ce priveşte anchetele de stradă, mi s-a întâmplat ca în timp ce stăteam de vorbă cu nişte pensionari despre faptul că „Mai multe vase sanguine au fost sechestrate în Portul Constanţa”, un individ la costum şi cravată şi cu o servietă diplomat să strige de peste drum: „Băi fraierilor, nu-i mai răspundeţi, că vă faceţi de râs. Ăsta-i Gaiţă, ăla care face mişto de unii ca voi”. M-am oprit din interviu şi aşteptam cu emoţie reacţia interlocutorului, care nu s-a lăsat aşteptată. A strigat şi el către celălalt: „Ştim că-i Gaiţă, şi ce dacă? Numai dânsul ne mai dă şi pe noi la televizor cu problemele noastre”. Individul de vis-a-vis şi-a făcut cruce şi-a plecat bombănind mai departe.
Unul dintre motto-urile cărții este ” Când vreau să citesc o carte bună, o scriu eu.”, Benjamin Disraeli. Acesta să fi fost motivul pentru care v-ați apucat de scris?
Multă lume m-a întrebat de ce m-am apucat de scris tocmai acum când mulţi dintre scriitori se lasă de scris. „Am vrut să las drept bunuri după moarte, decât un nume, adunat pe-o carte”.
Ioan Groșan, în ”cuvânt înainte”, vă alătură unor nume precum Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Mihai Ispirescu, Tudor Popescu, Aurel Baranga. Care este autorul sau cartea preferată și în ce fel v-a influențat ca scriitor (dacă s-a întâmplat acest lucru)?
Dacă e să ne referim la cei de mai sus, o carte de căpătai (o piesă de teatru de fapt) ar fi: Teodor Mazilu: Proștii sub clar de lună. Cartea care m-a inspirat şi care mi-a dat un imbold să scriu a fost o culegere de texte de proză satirică apărută în timpul lui Ceauşescu, „Cărămida cu mâner” şi care cuprindea texte de Aurel Baranga, Daniil Harms, Alberto Moravia, Valentin Silvestru, Woody Allen, Ion Băieşu etc.
