De curând, la Editura Polirom, în colecţia “Biblioteca Polirom. Proză XX” a apărut o ediţie nouă a binecunoscutului roman “Numele trandafirului” de Umberto Eco.
Deopotrivă roman poliţist, parabolă despre adevăr văzut din perspectiva teologică, filosofică, scolastică, istorică, “Numele trandafirului” a cunoscut un imens succes de public, fiind tradus în peste 35 de limbi şi ecranizat de Jean-Jacques Annaud în 1986, cu Sean Connery, Christian Slater şi F. Murray Abraham în rolurile principale.
„Nu-mi fac griji. Cartea va dăinui. Citeşti tot timpul: citeşti în tren, în autobuz. Citeşti în parc. Citeşti când te plimbi şi chiar când faci dragoste poţi să citeşti. Cu computerul este mai greu…” , scria Umberto Eco.
„Un roman poliţist? O parabolă politică despre democraţia creştină sau despre apocalipsa iminentă a lumii lui Reagan şi Brejnev? Un roman gotic? Sau, pur şi simplu, un divertisment al lui Umberto Eco?” , se întreba Raul Mordenti, în legătură cu misterul în care e învăluit acest volum fără vârstă.
„Astăzi, la a treia lectură a “Numelui trandafirului”, mi se pare că accentul principal al cărţii trebuie pus pe drama epistemologică. Rapid spus, drama lui Guglielmo nu este că nu a găsit adevărul (pentru că l-a gasit), ci accea că l-a găsit oarecum din întâmplare, fără să controleze în mod necesar, conţinutul însuşi al descoperirii – în ciuda faptului că s-a comportat mereu raţional, întotdeauna metodic şi fără greş, atent la toate faptele (în felul în care, nu-i aşa, pretind prescripţiile veritabilei ştiinţe). Guglielmo este un Sherlock Holmes în fine cuminţit de trufia pozitivismului, de prudenţa radicală a unui William Ockham, manevrând cu fineţe deopotrivă failibilitatea sa, contingenţa lumii, necesitatea logicii şi univocitatea enigmatică a existenţei, divine şi mundane.”, spunea H.-R. Patapievici,
