Furia (obsesivă) a impozitărilor autohtone a ajuns să producă, în serie, situaţii hilare. Le spunem aşa ca să nu le spunem altfel şi nu ne mirăm (prea tare) pentru că ne aflăm în ţara de baştină a absurdului.
Am înţeles de oarece vreme, că nimic nu va scăpa de blagoslovirea fiscalităţii. Aşa e legal, ni se spune, chiar şi atunci când birul contravine Constituţiei ori legislaţie Uniunii Europene. Să fie primit!
Ce te faci însă când zelul fiscalilor e atât de mare, de entuziast, de nestăvilit, încât, ieşindu-şi din matcă, percepe taxă de două ori pe acelaşi bun (mă rog, câştig)? Ba chiar nu se sfieşte să impoziteze…nimicul!
Să ne lămurim. Faptul că întâiul cititor al ţării nu iubeşte creatorii de bunuri culturale (probabil pentru că îi confundă cu filosofii care ne-au năpădit în dauna meseriaşilor?) şi jurnaliştii (mulţi dintre ei scriitori) e de notorietate. Dragostea cu de-a sila se…(mai) poate, însă nu e de dorit. Dar să nu-i agreeze încât să permită ca drepturile lor de autor să fie impozitate de două ori, prea e lucru mare!
Orice creator poate dovedi că taxa pe drepturile sale de autor, plătită fie de beneficiar, situaţie în care preopinentul primeşte drepturi diminuate după procentul impozitului, fie intră în compunerea impozitului anual pe venit, calculat după ce e scris, negru pe alb, în fişele fiscale.
Să nu ştie fiscalii momentului acest lucru? Greu de presupus. Atunci de ce se iţesc aşa zdravăn anunţând apăsat impozitarea dreptului de autor?
E vorba oare despre a doua impozitare a aceloraşi bunuri (mă rog, câştiguri)? O logică simplă, motivată de cele scrise mai sus, ne îndreptăţeşte un răspuns afirmativ. Dar şi constatarea că furia (obsesivă) a impozitărilor din România naşte premiere absolute…
Ceea ce pare că nu prea ştiu fiscalii autohtoni e insignifianţa drepturilor de autor pre româneşte. Şi aici, chiar că şi-au dat cu stângul în dreptul, pentru că să impozitezi, chiar de două ori, drepturile de autor ale unei pagini de poezie, să zicem, publicată într-o revistă literară de la noi, nu aduce la buget nici cât dai azi pe un pachet ţigări. (În cazul fericit, foarte rar, când revista plăteşte drepturi de autor!) Ce să mai spunem despre drepturile de autor pentru cărţi, în situaţia în care nu grafomani (şi grandomani), ci scriitori profesionişti cu nume îşi publică operele aducând bani de-acasă la editură. Şi chiar dacă, în rarisime cazuri, primesc onorarii, ele sunt sub leafa unui profesor debutant şi, fireşte, impozitate. Completate, cândva, cu un procent din vânzări, (tot impozitat şi el.)
După cum se ştie însă, precara piaţă de carte din România nu suportă bestellerul. Iar noul TVA îi va da o lovitură care, se estimează cu îngrijorare, o va pune la pământ. Atunci, ce se impozitează (dublu!)? (Mai) nimicul.
Sigur, ca buni cetăţeni, posesorii de drepturi de autor se vor supune fiscalităţii. O dată, căci nu cred că poate fi invocată, într-o lume normală (?) o lege care să susţină dubla impozitare pe aceleaşi bunuri (mă rog, câştiguri).
Ce-ar fi însă ca şi instituţiile publice, în calitate de beneficiari, şi tot după lege, să acorde drepturi de autor firesc, nu în urma unor sesizări şi procese? Ce-ar fi ca statul român, conform legislaţiei Uniunii Europene, să acorde scriitorilor, traducătorilor şi graficienilor de carte PLR-ul (adică dreptul de împrumut pentru fiecare titlu solicitat la sală sau împrumutat de la bibliotecile publice), pe care nu-l acordă din 2007 încoace, ignorând faptul că penalităţile sunt de 370.000 de Euro pe zi?
De ce legislaţia românească e pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă? Poate ne răspunde cineva, deşi nu cred…
Acum o să mă întrebaţi de ce atâta tevatură cu protestul împotriva impozitării (a doua oară!) a drepturilor de autor, dacă ele sunt (mai) nimic. Pentru că impozitarea e ilegală în atare condiţii, pentru că ea e produsul unei sfidări şi al unui cinism fără comparaţie în lumea civilizată.
De ce l-am invocat în text pe întâiul cititor al ţării, s-ar putea întreba cineva, ce-are el cu fiscalitatea aceasta aberantă când misia lui e alta, iar textele sunt obiectul muncii fiscalilor de serviciu? Are, pentru că, dacă vă uitaţi la televizor, veţi vedea, în conferinţe de presă ori pe terenurile inundate, cum acesta şi-a mai adăugat la ciorchinele de prerogative (după Constituţie, tot ilegale) şi pe acela de prim fiscal al ţării.