Pe 15 octombrie 1993, prin ordin al ministrului educaţiei de atunci, Liviu Maior, s-a înfiinţat Editura Universităţii din Bucureşti (EUB). Mai exact, a împlinit două decenii şi un an. La mulţi ani! Multă lume ne întreabă (şi se întreabă) de ce atâta tevatură în jurul unei banale aniversări, în condiţiile în care acest mic departament al Universităţii Bucureşti a existat dintotdeauna. Răspunsul este simplu. Până în 1993, el a funcţionat ca un centru de multiplicare a cursurilor pentru studenţi, un fel de „xerox” tipografic pentru lucrările de uz intern. Erau nişte tipărituri simple, banale ca aspect, peste care se broşa o copertă oarecare, la fel de banală.
Mândria Universităţii bucureştene este că, în aceste două decenii şi un an, încet-încet, pas cu pas, deci nu peste noapte, EUB a căpătat o altă valoare instituţională, devenind, sau ajungând să devină, o editură de carte ştiinţifică, cu alte rigori şi pretenţii. În tot acest arc de timp, procesul de transformare a fost dificil, continuă să fie, drumul e lung, brăzdat cu pietre, gropi, bălţi, copaci prăbuşiţi şi putrezi, deşeuri, gunoaie, mentalităţi învechite, invidii, supărări, priviri ostile, zâmbete ironice, schiţate de buze subţiri, rujate şi nerujate. Adevăraţii iubitori de carte – spre fericirea noastră sunt mulţi, copleşitor de mulţi, şi le mulţumim pe această cale – au înţeles şi înţeleg că, în acest decor sinistru, coşmarul se transformă în vis, în ceva frumos, realizabil, plin de culoare şi mândrie intelectuală. Repetăm: calea e încă lungă de la debut la prestigiu. Redacţia EUB se află într-un cămin de studenţi. Fete şi băieţi de la multe facultăţi din Universitate animă, prin veselia proprie vârstei, clădirea stalinistă din Panduri, rece şi apăsătoare. În fiecare după-amiază, grupuri mixte ies din camere sau se întorc de la cursuri, se aşează pe cimentul holului, pun în mijloc o scrumieră improvizată dintr-o conservă de peşte, pe un reşou, cafeaua sfârâie într-un ibric cu smalţul căzut, îşi aduc cănile şi se întind la poveşti. Într-o zi am trecut pe lângă ei, sau mai bine zis printre ei, şi o tânără ne-a oprit cu o întrebare: „În biroul dumneavostră ce se află?”. „De ce?”, am întrebat noi. Motivează: „De câte ori trec prin faţa uşii, şi când aceasta e deschisă, zăresc un perete încărcat cu rafturi plin de cărţi”. Am răspuns: „Editura Universităţii din Bucureşti”. „Ne puteţi povesti despre ea?”. „Da!”. Tinerii ne-au făcut loc, ne-am aşezat între ei pe acelaşi ciment al holului, cu spatele sprijinit de perete, am aprins o ţigară, a mai apărut o conservă de peşte transformată în scrumieră, tânăra cu solicitarea ne-a întins o cană cu puţină cafea, mai exact, am împărţit-o frăţeşte, şi am început povestea: „EUB e formată din redacţie, tipografie şi librărie. În ea lucrează oameni destoinici, cu simţ de răspundere, profesionişti, precum şi tineri, recent angajaţi, dornici de performanţe şi afirmare. Tipografia a fost dotată cu aparate moderne, de ultimă generaţie. Se lucrează pe computer şi, până la vederea unei cărţi finite, se consumă un mare volum de muncă şi nervi atunci când se greşeşte. Un manuscris trece prin corectură, tehnoredactare şi tipărire. De cele mai multe ori, timpul de aşteptare devine supărător pentru unii autori. Cu respect şi calm le spunem că pentru noi superficialitatea în muncă distruge valoarea. Sunteţi de acord cu acest aspect?”. „Da!”, au răspuns tinerii. Discuţia noastră cu ei a durat mai mult de o oră. „Venim în practică la dumneavoastră!”, au concluzionat. La aniversarea Editurii Universităţii din Bucureşti spunem doar atât: „Carte, cinste cui te-a făcut!”.
Alexandru Calmâcu
