La Postbahnhof am Ostbahnhof – gara Poștei- în Berlin ajungeau trenurile pline de scrisori. Tot aici trebuie să fi ajuns și scrisoarea lui Kafka către Felice Bauer: „ (…) am citit scrisoarea, este mai mult în ea, decât pot eu vreodată să pretind a ști“.
La 20 septembrie 1912 Kafka scria prima epistolă către Felice, un secol mai târziu și încă doi ani, dar exact în aceeași zi sosesc eu la Berlin pentru a lua parte la ultimele zile ale ART WEEK – la Berliner Liste și ABC (Art Berlin Contemporary), 16-21 septembrie 2014.
Plouă și frunzele se dezlipesc de trunchiul crengilor într-o tristețe de mâini de cerșetor. Berliner Liste-fair for contemporary art, unul dintre cele mai mari târguri de artă contemporană din capitala germană, are loc în clădirea veche a Ostpostbahnhofului, peste 100 de galerii, de artiști plastici, își expun lucrările pe pereții înalți, îmbrăcați în cărămidă roșie, cu ferestre imense deschise parcă a uimire spre Spree și spre unduirea istorică a Zidului Berlinului. Berliner Liste este un concept care aduce arta aproape de public și prin prețurile mai accesibile, alegerea curatorului dr. Peter Funke îndreptându-se spre galerii și artiști cu un mare potențial și cu prețuri între 500- 7.500 euro.
Printre participantii veniți din 24 de tări se află și singura galerie românească, STUDIO 73 din Arad, un proiect susținut financiar de către municipalitatea orașului.
Trec prin hala de la parter a clădirii, și, după ce urc scările la etaj, coaste de fier printre stâlpii de beton, găsesc standul românesc. Îl recunosc după zâmbetul lui Adrian SANDU, artist plastic din Arad și prieten întru experiența simpozionului de artă de la Arthouse Wolfsberg/Gărâna. Și, după o îmbrățișare de revedere, desenez cu privirea un cerc peste pereții expoziției, de la stânga la dreapta. Sunt lucrările Ancăi SABĂU, personaje citadine cu chipul anonim, și cu atât mai categorice în digitus impudicus ridicat a protest. Anca Sabău nu este prezentă la Berlin dar mesajul ei l-a scris lângă lucrările expuse: „Human Rights Left painted“, o serie născută din propria indignare împotriva clasei politice din România, condusă de propriile interese. Textele din Drepturile Omului le-a tipărit pe tricouri, incluse în picturi, în care și-a îmbrăcat indignarea, o combinație care trezește interesul multor vizitatori.
Pe peretele din mijlocul „sufrageriei expoziționale“- o numesc astfel datorită unui sentiment binefăcător de intimitate și de confort pe care îl am- își împart albul pereților lucrările lui Giotto DOICHIȚA, Laurian POPA și Diana SERGHIUȚĂ.
Lucrarea de dimensiuni mari a lui Giotto DOICHIȚA este o mărturisire a faptului, că, deși expoziția nu a avut o temă anume, intuitiv s-a încercat crearea vizibilității soațiului românesc. Căci în pictura lui sunt prezente două limbaje plastice, unul gestual și unul folcloric. Umăr la umăr stă cu lucrarea predominantă a lui Laurian POPA, care mută scena mută a vieții în spațiul pictural. Și aici se întâmpină una pe alta două expresii artistice, una care caută golul, abisul, liniștea, și una, care strigă după culori vii și după viața organică, sau cum spune el: „the matter needs air in order to fly“.
Un cuplu din New York este interesat, Laurian Popa îmi pare suprins, fericit surprins în dialogul cu cei doi, și îmi împărtășește, doamna, galeristă în New York a văzut pe pânză exact ceea ce el a încercat să spună. Cei doi pleacă și Laurian Popa rămâne fericiti văduvit de o lucrare.
Lângă el, lucrările Dianei SERGHIUȚĂ, însărcinate cu motivul maternității, în culori pe alocuri diafane, și cu capuri monstruoase amintind de măștile țărănești purtate la obiceiurile de iarnă, sau măsti ce le purtăm în traumata unor visuri.
Laurian mă privește, privește lucrările soției și îmi arată fotografia fetiței lor, un blond al copilăriei îmi surâde de pe ecranul telefonului.
Desenez arcul mai departe din priviri cu arta lui Adrian SANDU. Sunt casele clădite din linii suprapuse, ca un tort al culorilor, acolo suntem noi toți, ambalați ca pentru o călătorie pe banda rulantă, ce ne duce spre o casă de marcat: „forma casei concentrează în incinta ei, asemeni unui creuzet, unele simboluri aparținând trecutului gri, totalitar: spicele de grâu aurii, sondele cenușii, pădurile verzi nesfârșite, sau altele, aparținând epocii actuale: mediul corporatist, comunismul, ritmul hiperalert. În urma contopirii celor două tipuri de patrimoniu este firească apariția reacțiilor de tipul mutațiilor, a degenerării speciei, a autodistrugerii“.
O doamnă cu părul blond împletit in jurul capului ca o coroană de grâu, se oprește la una din lucrări, și-o dorește. O intreb de ce. Nu, nu este galeristă, este graficiană, și, trecând pe lângă sufrageria expozițională românească, a văzut culorile, liniile repetitive, și și-a spus, îmi doresc. Vine în fiecare an la Berliner Liste, anul acesta i se pare calitatea participantilor mai bună decât în alți ani, vorbim despre Arad, despre artiști români, ne despărțim, ea poartă sub braț o lucrare semnată de Adrian Sandu și, pe față, un interes trezit pentru arta românească.
Ca orice cerc, și cel al privirilor mele are un centru. Acolo sunt personajele lui Cosmin Florin MOLDOVAN, miniaturi ce se sprijină parcă într-un cot viu colorat pe mocheta gri a podelei, fragmente din lemn din seria „Losing my identity“, personaje cu nume decupate parcă dintr-o poveste, „On the bright plains an old woman slip tot he end“ „Vodka and Petrov a“.
Sau Omulețul său, care-mi ajunge până la sprâncene și care are gura știrbă, deschisă a uimire. Nu, nu e Strigătul lui Munch, uimirea Omulețului din lemn, cu încheieturi ale brațelor si ale picioarelor sculptate din bârnele unei case vechi, cu fața pe jumătate vopsită în alb, căci ne pier tradițiile, ne zugrăvim cu toții personalitatea, devenind acele linii uniforme din lucrările lui Adrian Sandu, e mult mai dureroasă. Omulețul, cu vestă în stil tradițional românesc, are ochiii dilatați, iar gura-i pare un al treilea ochi, doar mai întunecat. Este momentul de dinaintea Strigătului „Mi-am pierdut identitatea“.
L-aș lua acasă, ca o oglindă a ceea ce devenim: „Little by little the end was covering your shade. Losing my identity“.
Adrian Sandu îmi mărturisește neliniștea, poate suntem prea tăcuți în griul nostru,prea sumbri, îl contrazic, mă plimb pe îndelete printre celelalte expoziții, unele atât de mici, atât de evidente în intenția de a provoca, și simt și mai puternic, prezența română la Berliner Liste are personalitate, ridică degetul a avertisment, ne pune pe scenă pe toți, ne arată măștile ce le purtăm, și, totuși, într-un fel, care arată a sperantă, așa cum griul te lasă sa alegi dacă tinzi spre negru sau alb.
A doua zi plec mai departe în călătoria ART WEEK, de această dată la ABC (art berlin contemporary), aici poți expune numai pe bază de invitație adresată galeriei.
What would a bear do, if he sees those vases in his nature, as leftovers of civilisation and of hope?“ întreabă artista de origine română, Anca MUNTEANU RIMNIC (reprezentată de galeria PSM din Berlin).
Întâi am văzut cioburile de cristal, într-un țarc. Câteva vaze supraviețuiseră, stânjenite, își privesc suratele ce și-au trăit destinul ca în expresia germană: după ce a trecut un elefant prin magazinul de porțelan. Pe un monitor, nu un elefant, ci un urs lasă numai cioburi în urma sa strivind porțelanul sub greutatea-i carpatină, pe monitor vedeam trecutul, în țarcul de la picioarele mele -prezentul distrus, farâmițat, călcat în picioare… Și caut din priviri numele artistei. Anca Munteanu Rimnic.
Anca nu este prezentă duminică la expoziție, a fost însă la vernisaj, unde a intrat, la propriu, în pielea ursului carpatin în această performance URSUL, der Bär. Ideea s-a născut dintr-o experiență din copilărie. O fabrică de cristal din apropiere de Turda s-a închis, muncitorii stăteau pe marginea șoselelor și îmbiau călătorii din mașini să cumpere vaze. Copilului de atunci i-a rămas în memorie acea înserare peste chipurile șomerilor.
„Ce ar face un urs, dacă ar vedea aceste vaze de cristal în lumea lui naturală, ca rămășițe ale civilizației și speranței?“ Lucrarea Ancăi – Ursul- este și lucrarea publicată pe coperta revistei de artă, Monopol, în ediția dedicată ABC Berlin, iar actul ei artsitic este înregistrat de presa germană ca unul dintre punctele importante ale târgului de artă ABC.
Sabine SCHMIDT, galerista PSM, îmi prezintă lucrările Ancăi, poveștile pe care stia a le spune despre România, despre țesătura destinului parcurs de Anca, despre oglindirea acestui destin în viața ei de artist, m-au făcut să înțeleg, și mai ales, să simt, că ea reprezintă din suflet artistul- nemții au o expresie potrivită pentru acest lucru- „stau în spatele“ artistului, artistul și creația sunt în prim plan.
La despărțire Sabine face un gest verbal generos: „mai încolo vei găsi standul Galeriei Plan B din Cluj. Frumos stand!“
Din păcate, la standul galeriei Plan B din Cluj/Berlin nu găsesc pe nimeni cu care să pot sta de vorbă. Mă consolez privind lucrările lui Micloș ONUCȘAN, și putin mai încolo, cu cele ale lui Robert MUNTEAN, Galeria Charim, Viena.
Mă plimb printre picturi, expoziții, instalatii, performance, mă gândesc la gândurile artiștilor care s-au sculptat în nemișcare pe scaune, în așteptare și în necuvinte. E duminică, ultima zi, pe fața unora s-a așternut oboseala, pe a altora bucuria dată de aroma succesului.
Și mă reîntorc fericită la sufrageria expozițională română și la Bärlinul din Berlin din acest an și regândesc cuvintele epistolare ale lui Kafka: am văzut și este mai mult decât pot eu vreodată să pretind a ști.
Veronica Kirchner
