Miercuri, 17 septembrie 2014, de la ora 14,00, la sediul Bibliotecii Judeţene Alexandru şi Aristia Aman din Craiova, va avea loc cea de-a VI-a ediţie a „Colocviilor Ion D. Sîrbu”, în organizarea Bibliotecii Judeţene Alexandru şi Aristia Aman şi a Teatrului Naţional Marin Sorescu. Partener, Asociaţia Culturală Taberna. Iniţiatorul colocviilor este scriitorul Nicolae Coande. Anul acesta se împlinesc 25 de ani de la moarte, respectiv 95 de ani de la nașterea celui care a fost student al lui Lucian Blaga, asistent universitar al lui Liviu Rusu, dar şi deţinut politic în puşcăriile comuniste. Tema dezbaterii colocviilor va fi “Ion D Sîrbu – un sfert de veac de posteritate”. Se vor reuni la Craiova pentru a-l omagia pe importantul scriitor cercetători, monografi, scriitori care s-au aplecat asupra vieţii şi operei sale: Mihai Barbu, Dumitru Velea (ambii din Petroşani), Adrian Dinu Rachieru (Timişoara), Ion Barbu (Petrila), Mihaela Bal (Bucureşti), Flori Bălănescu (Bucureşti), Sorin Delaskela (Turnu Severin), Ioan Lascu, Cornel Mihai Ungureanu, Horia Dulvac (Craiova). Invitaţi speciali – Elisabeta Sîrbu, soţia scriitorului, pictorul Viorel Penișoară Stegaru, prieten și colaborator al scriitorului. Cu acest prilej, va fi lansat volumul lui Ioan Lascu, “Ion D. Sîrbu, așa cum a fost. Convorbiri despre Gary”, Editura „Ramuri“, 2014.
Scurt istoric: Prima ediție a Colocviilor Ion D. Sîrbu a avut loc pe 27 iunie 2009, cu participarea unor instituții de cultură: Teatrul Național Craiova, Universitatea din Craiova, Uniunea Scriitorilor din România, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Dolj. La această ediție au luat parte sau au trimis intervenții redactate scriitorii Paul Goma, Mihai Barbu, Ioan Lascu, Nicolae Coande, Flori Bălănescu, Nicolae Oprea, George Popescu, Toma Velici, Elvira Sorohan, Marian Boboc, Toma Grigorie, Mircea Moisa, actorii Emil Boroghină și Remus Mărgineanu. Invitat special, dna Elisabeta Sîrbu, soția scriitorului.
Următoarele trei ediții s-au desfășurat sub egida Casei de Cultură Traian Demetrescu a Municipiului Craiova, cu participarea unor scriitori și oameni de cultură din Craiova: Ionel Bușe, Horia Dulvac, Mihai Ene, Jean Băileșteanu, Alexandra Davidescu, Horia Davidescu, oameni de teatru, prieteni de nădejde ai lui Sîrbu, Lia Boangiu, Petrișor Militaru, Toma Grigorie, Cornel Mihai Ungureanu etc.
La ediția a patra au trimis mesaje de salut și susținere scriitorii Virgil Nemoianu și Vladimir Tismăneanu (SUA).
A V-a ediție (11-12 octombrie 2013), cu tema Firesc și excepționalism în viața și opera lui Ion D. Sîrbu, a marcat aniversarea a 94 de ani de la nașterea scriitorului (29 iunie 1919), respectiv 24 de la moartea sa (17 septembrie 1989).
Au participat la dezbaterile găzduite de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” și de Teatrul Național Craiova scriitorii Mihai Barbu, Gheorghe Grigurcu, Flori Bălănescu, Nicolae Oprea, Clara Mareș, Dumitru Augustin Doman, precum și caricaturistul Ion Barbu, un păstrător autentic al memoriei marelui scriitor. Din Craiova, au participat scriitorii Ovidiu Ghidirmic, Toma Velici, Mihai Ene, Marian Barbu, Toma Grigorie, Cornel Mihai Ungureanu, Petrișor Militaru, actorul Emil Boroghină, regizoarea Alina Rece. Mircea Suchici – la violoncel.
*
Ion D. Sîrbu, n. 28 iunie 1919, Petrila, jud. Hunedoara – m. 17 sept. 1989, Craiova.
Prozator şi dramaturg. Fiu al minerului Ioan Sîrbu şi al Ecaterinei (Glaser) Sîrbu. Liceul la Petroşani; Facultatea de Litereşi Filosofie (1940–1945), în cadrul Universităţii din Cluj, vremelnic mutată la Sibiu. Îi vor fi profesori, între alţii, Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Onisifor Ghibu, D. D. Roşca, Nicolae Mărgineanu; face războiul pe ambele fronturi, între două lupte îşi dă şi câte un examen şi îşi ia licenţa cu „magna cum laude” (9,71) cu teza De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga (1945), îşi pregăteşte doctoratul cu lucrarea Funcţia epistemologică a metaforei, la Lucian Blaga; Seminarul Pedagogic Universitar, la Cluj (1948); asistent şi conferenţiar universitar la Universitatea din Cluj (1946–1949); îndepărtat din învăţământul universitar, va funcţiona, între anii 1950–1955, ca profesor de liceu şi şcoalămedie la Baia de Arieş şi Cluj; redactor la Revista de pedagogie (1955) şi la revista Teatrul (1956-57); arestat la 16 sept. 1957, pentru „omisiune de denunţ“, va fi anchetat, apoi judecat şi condamnat la un an închisoare. În 1958, după ispăşirea pedepsei, la Jilava, va fi iar arestat. Anchetat, în cadrul Secţiei scriitori şi intelectuali dificili, de cpt. Enoiu şi cpt. Tudor Vornicu, i se va înscena un al doilea proces, pentru delictul de „uneltire contra ordinei sociale“, fiind condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea drepturilor. Încarcerat la Gherla, până în 1960, se va afla, pe rând, până la sfârşitul detenţiei, în lagărele de muncă de la Stoeneşti, Strâmba, Grindu, Periprava. Eliberat prin graţiere (februarie 1963), este trimis cu „domiciliu obligatoriu“ la Petrila. Din septembrie acelaşi an, muncitor necalificat în subteran (vagonetar), la Mina Petrila, apoi şef serviciu producţie la Teatrul de Stat din Petroşani (ianuarie – iulie 1964). Secretar literar la Teatrul Naţional Craiova (august 1964 –noiembrie 1973, când va fi pensionat).
Se stinge din viaţă la 17 septembrie 1989, în Craiova, după o lungă şi chinuitoare suferinţă, ca urmare a unui cancer pe vălul palatin.
Cunoscut în timpul vieţii mai mult ca dramaturg – a publicat trei volume de teatru (Teatru, 1976; Arca Bunei Speranţe,1982; Bieţii comedianţi, 1985) – decât ca prozator, Ion D. Sîrbu este printre foarte puţinii scriitori români pe care revoluţia nu i-a găsit cu sertarele goale.
Volumelor de proză publicate antum (Concert, 1956; De ce plânge mama?, roman pentru părinţi şi copii; Povestiri petrilene, 1973; Şoarecele B şi alte povestiri, 1983; Dansul ursului, roman pentru bunici şi copii, 1988), li se vor adăuga, după 1990: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Editura Scrisul Românesc, Craiova (vol. I, 1991 ; vol. II, 1993); Adio, Europa!, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti (vol. I, 1992; vol. II, 1993); Lupul şi Catedrala, roman, EdituraCasa Şcoalelor, Bucureşti, 1995; Traversarea cortinei, corespondenţă cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora,Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994; Scrisori către bunul Dumnezeu, Dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, 12/1996; Printr-un tunel, Corespondenţă Ion D. Sîrbu – Horia Stanca, Ediţie îngrijită şi cu postfaţă de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, 1997; Iarna bolnavă de cancer, un roman epistolar gândit de Cornel Ungureanu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998, ş. a.
Recent, a apărut Opere. I. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. II. Corespondenţă, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Toma Velici, în colaborare cu Tudor Nedelcea; introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentruŞtiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013.
*
„Ca secretar literar, Ion D. Sîrbu înaintează organelor de resort un proiect, cu ocazia inaugurării noului edificiu al Teatrului Naţional din Craiova, în cadrul căruia propusese şi înfiinţarea unui teatru şcolar, „jucat de copii pentru copii” (Solemna stagiune, în România literară din 13 iulie, 1972). Mai târziu – când, fireşte, i s-a ivit ocazia – el va trece de la acea simplă propunere la elogiul păpuşii, ca simbol de mare revelaţie ontologică a condiţiei umane, scriind un amplu şi filosofic studiu, Păpuşile lui Eustaţiu Gregorian (în Teatrul, nr. 12/1980, pp. 19-21; Ion D. Sîrbu, Între Scylla şi Caribda, Din însemnările unui secretar literar, Ediţie a publicisticii, vol. III, Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu, Petroşani, 1996, pp. 98-105). Totul sub semnul mutaţiei survenite încă de la începutul secolului nostru, privitoare la deschiderea culturii europene şi către culturile aşa-zise ale copilăriei lumii. „Secolul nostru – notează el – (atât de sublimşi atât de jalnic), între multe altele a impus în cultură, în toate artele, valorile mentalităţii primitive, preistorice, rurale… şi, mai ales, ale mentalităţii, sublim animiste, originare, mitice, a copilului şi copilăriei. Nu mai e o taină pentru nimeni care iubeşte inteligent pe cei mici, că vârsta acestora e o vârstă de aur, singura în care graţia, cerul şi veşnicia coexistă infinit creator.”
Dumitru Velea
„Opera lui Ion D. Sîrbu, editată în colecţia „Opere fundamentale”, intră în biblioteca esenţială a clasicilor. Nu ar fi fost o surpriză dacă se întâmpla în urmă cu mai mult de zece ani şi este o relativă surpriză pentru că se întâmplă acum. De ce? Am impresia că lucrurile sunt prea bine cunoscute. Imediat după 1990, proza (romanele Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala), jurnalul şi corespondenţa lui Ion D. Sîrbu au fost dintre cele mai importante dezvăluiri ale literaturii de sertar. Nu au fost prea multe, dar nici nesemnificative descoperirile postdecembriste ale unei literaturi de sertar, deşi de atunci încoace s-a tot încercat minimalizarea lor: romanul lui Lucian Blaga, confesiunile lui Petre Pandrea, jurnalul lui N. Steinhardt şi multe altele din categoria mărturiilor din interiorul infernului comunist Ion D. Sîrbu a oferit surpriza de cea mai mare amploare, pentru căopera sa postumă şi postdecembristă (scriitorul a murit în 17 septembrie 1989) era dovada celui mai virulent rechizitoriu al comunismului românesc. Din acest motiv, evaluarea sa critică a şi urcat în mod spectaculos în primul deceniu postdecembrist, până la a fi considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români din perioada comunistă, cu o tentativăce părea să aibă sorţi de izbândă de a fi promovat într-un canon revizuit, după un criteriu moral al rezistenţei şi al opoziţiei. Dacă în acest interval, până în 2000, ar fi apărut o serie de Opere Ion D. Sîrbu nu ar fi fost pentru nimeni de mirare: surpriza ne copleşise pe toţi […] Despre niciun alt scriitor român postbelic nu s-au scris atâtea monografii ca despre I. D. Sîrbu – semn sigur al focalizării unei curiozităţi mai mult decât estetice.”
Ion Simuţ, Cultura, nr. 461/2014
„Aspectul fragmentar al notaţiilor lui I. D. Sîrbu nu trebuie să înşele: ele sunt macroreflecţii în sensul că în centrul lor stau nu doar lucruri şi idei abstracte, ci mari de-a binelea. Scriitorul citeşte cu aviditate tratate de istorie sau dări de seamătotalizatoare cu privire la o civilizaţie sau alta din nevoia de intui ceva din legile care stau la baza Răului generalizat. Perspectiva postumă, privirea de la cea mai mare distanţă posibilă faţă de centrul propriului eu, mi se pare utopia auctorialăa Jurnalului unui jurnalist fără jurnal. Doar de la înălţimea ei accidentele istorice – care i-au fracturat în multe bucăţi biografia – pot fi explicate şi, poate, într-o anumită măsură exorcizate. Majoritatea reflecţiilor din acest „tratat de rienologie“ al lui I.D. Sîrbu vizează elucidarea mecanismelor Puterii („înainte de preluarea puterii de către cei mai buni dintre cei mai buni, ar fi trebuit să fie pusă la punct atât o cratologie (ştiinţă a puterii), cât şi o crato-terapeutică“) sau condiţiile de ascensiune şi de dispariţie a civilizaţiilor. De foarte de sus, din perspectiva acelei longue durée invocate des de Sîrbu pe urmele lui Fernand Braudel, se vede, de pildă, că „dacă cineva va scrie, peste 1.000-1.500 de ani, cronica acestui veac XX, ea va fi lipită de Evul Mediu, ca o continuare a perioadelor chinuite de dogmatism, inchiziţii, ciumă, năvăliri barbare, lupte fratricide între papalitate şi regii feudali, între ghelfi şi ghibelini, catolici şi protestanţi“).”
Alex. Goldiş, Cultura, nr. 481/2014
