Chris Tănăsescu (Margento) a trimis pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro un text despre volumul lui Felix Nicolau, ”Estetica inumană”, apărut în 2013 la editura bucureșteană Tracus Arte. <<Felix Nicolau face, de altfel, o critică ce implică, poate în primul rând, pe cea a criticii, și asta fără să obosească teoretizând, ci făcând subiectul cu adevărat atrăgător – atât subiectul specific al analizei critice, cât și cel al obiectului în sine, al modului cum ar trebui făcută critica. Și reușește să îmbine aceste două lucruri tocmai pentru că e artist și, ca orice artist adevărat, știe să-și facă vocea auzită (uneori chiar cel mai bine) prin citate, ca atunci când vorbește foarte precis despre sine însuși dând o referință dintr-un alt contemporan: „Adevărata critică este şi ea o formă de artă, cum se ştie, şi nu-şi poate refuza o formă de ludic”>>, spune Margento în cronica sa. Redăm, mai jos, textul integral.
Nu prea s-a scris despre ”Estetica inumană” a lui Felix Nicolau. De ce oare, când autorul e atât de cunoscut și, la rândul lui, un neobosit recenzent? Iar alte cărți ale lui au primit, cum meritau, la rândul lor, mult mai multă atenție. Am încercat să îmi răspund printr-un experiment dadaist – am deschis cartea la întâmplare și am citit primul paragraf care mi-a picat sub ochi.
Autorul vorbește acolo despre a zecea muză, făcând, pe spațiul a două-trei rânduri, o comparatistă trecere în revistă a motivului. Pleacă de la Safo, a zecea muză pentru Platon, trece printr-un sonet shakespearian și ajunge la… Mark Twain, unde o regăsește ca muză a minciunii, ipostază pe care o identifică in nuce tot la Shakespeare, dar în teatru; iar apoi, trăgând un puternic semnal de alarmă asupra clișeizării care ne paște pe toți astăzi, îndulcește reproșul latent printr-o referință piezișă și barocă: „Riscurile vizitării muzei se referă la îmbrăţişarea clişeelor (gesturi, vorbe, obiecte, chipuri) ce transformă poezia într-un musaion, un muzeu, ce-i drept uşor de identificat. Muzele ca arătări stilistice, ca zorzoane. Oare nu despre aşa ceva avertiza încă în secolul al XVI-lea Vauquelin de la Fresnaye: „Les muses cachent l’or des vers que nous chantons” (L’Allégorie)?”
Deschid în altă parte. În timp ce îi face lui Cioran un portret spiritual atent și surprinzător (cumva în oglindă cu… Eminescu!), după câteva note din mers despre Oblomov și Furtuna shakespeariană, autorul nostru ajunge din două mișcări să despice o interesantă distincție care ține de istoria mentalităților, să contureze niște tipologii și, în registrul social (de care știam că nu uită mai niciodată), să dea în treacăt și o palmă peste ceafă nostalgicilor comunismului (și, mai usturător, de fapt, postmarxiștilor occidentali): „Căci există două feluri de utopii: cele aristocratice, întemeiate pe lene paradisiacă şi lipsă de reguli, şi cele proletar-funcţionăreşti, unde cetăţeanul (de data aceasta) este supravegheat şi dirijat continuu (Thomas Morus, Louis-Sébastien Mercier). Ceva în genul utopiei comuniste, atât de regretată de cetăţenii acefali, bucuroşi de excesul de autoritate şi de siguranţa submediocră a supravieţiurii.”
Există aici asociații insolite, referințe succinte și solide, judecăți de valoare curajoase și tăioase. Pe cât de inclusiv e, pe atât de riguros în distincții, pe cât de jucăuș, pe atât de exigent cu el însuși și cu alții. Spectacolul unei asemenea scriituri poate avea efecte inhibitorii asupra celor mai slabi de înger (bibliografic și nu numai), asta în pofida deschiderii cu care tratează autorul subiecte de la cele mai înalte la cele mai uzuale și cotidiene, după cum oglindește fidel subtitlul cărții. Dar spiritul viu și inclusiv poate părea exclusivist când e privit de pe partea cealaltă. Nu pentru toți, însă, și nu pentru mult timp.
Felix Nicolau face, de altfel, o critică ce implică, poate în primul rând, pe cea a criticii, și asta fără să obosească teoretizând, ci făcând subiectul cu adevărat atrăgător – atât subiectul specific al analizei critice, cât și cel al obiectului în sine, al modului cum ar trebui făcută critica. Și reușește să îmbine aceste două lucruri tocmai pentru că e artist și, ca orice artist adevărat, știe să-și facă vocea auzită (uneori chiar cel mai bine) prin citate, ca atunci când vorbește foarte precis despre sine însuși dând o referință dintr-un alt contemporan: „Adevărata critică este şi ea o formă de artă, cum se ştie, şi nu-şi poate refuza o formă de ludic”.
După care, ca și când ar comenta citatul, Nicolau își desfășoară propria poetică a abordării critice povestite la persoana a treia, creativă și receptivă, improvizatorică și empatică. În mod tipic, fragmentul se încheie (așa cum și începe), cu o teză/concluzie succintă, (cel puțin aparent) neașteptată și memorabilă în același timp: „Stilul nu poate dăuna în niciun fel obiectivităţii. Iar dacă ne gândim la joc în accepţia pe care i-o dădea Johan Huizinga, o să acceptăm şi că ludicul este parte integrantă a seriozităţii oricărei întreprinderi. Bineînţeles, aluzia şi ludicul nu sunt autentice decât dacă se întemeiază pe bun-gust şi bagaj cultural solid. În plus, nu trebuie uitat că, deşi cronica literară este un act literar, expresiv şi seducător, criticului îi stă mai bine în poziţia de regizor decât în cea de actor. Etalarea inteligenţei nu înseamnă epatare auctorială. Cum nici morga nu are legătură cu profunzimea, ba din contră”.
Ba chiar, uneori, tezele de mai sus sunt decretate a fi chiar „axiome”, cu o (auto)ironie care la Nicolau are multiple săgeți subterane către diverse hidre „supra-uranice” (asta pe lângă funcțiile ei terapeutice și programatice, estetice). Iată una irezistibilă. „Axiomă: lipsa de umor la un intelectual este păcat de moarte!” Și, deși axiomă, autorul o demonstrează printr-o prestație ilustrativă proprie, în care cu un umor realmente subtil și erudiție relaxată, îl pomenește pe Freud cu un episod autobiografic hazliu și penibil, dacă nu prostesc de-a dreptul. Umorul și subtilitatea sunt cu atât mai remarcabile cu cât exemplul ales e legat tocmai de modul cum părintele psihanalizei își evalua relativa lentoare cu care a ajuns, totuși, celebru…
Aici sunt caracteristicile eseisticii și criticii lui Felix Nicolau, verva, energia și umorul irezistibile, pe linia Laurence Sterne; marca stilistică inconfundabilă („Un viitor castrat în care Dumnezeu, după decesul parafat de Nietzsche, începea să putrezească, iar sacerdoţii se transformau în farisei îmbuibaţi şi mânuitori de limbaj lemnos”); inteligența vie, lipsa afectării și a complexelor („Revistele culturale [din Anglia] sunt ca Yeti: toată lumea a auzit de ele, dar nimeni nu le-a văzut”); erudiția reală, dar nescorțoasă – și întotdeauna funcțională! – (am dat deja și voi mai da exemple); relaxarea combinată cu maxima exigență culturală și chiar spirituală („În plus, om cult se numeşte acela cu gusturi limpezi, pe care le construieşte constant şi le aplică în viaţa de zi cu zi. Ba chiar şi noaptea…”), și, într-o „post-post” epocă pe care o scrutează nemilos ca atare, efortul integrator al demersului său. Oricât de încurcate și de „plebee” ar fi vremurile, Nicolau nu renunță la imperativul clasic al perspectivei globalizante, chiar dacă îl unduiește și relativizează șugubăț și melodic, cum ziceam, à la Sterne (sau Montaigne). Fie că e vorba de manifestele poetice ale anilor 1990-2000, fie că e vorba de noile (și mai vechile) curente și teorii literare sau chiar „numai” despre designul copertelor de poezie ori despre marasmul și specializarea (paradoxal?) ignorantă din academia altfel plină de sublimus birocraticus, Nicolau abordează totul exhaustiv și sintetic, reușind să facă din efortul panoramatic un excurs – și chiar o excursie – pe cât de captivante, pe atât de instructive.
Prin asta, Felix Nicolau, umple și un gol în eseistica noastră – acela didactic. Așa cum nu avem poezie didactică (pușchea pe limbă, ce ageamii!, ar sări niște genii care nu sunt didactice nici cu ele înseși) sau (cu una-două excepții) poezie programatic și primordial narativă, nu avem nici eseistică și critică didactică. Și aici nu mă refer, bineînțeles, la eseuri cu format și funcție de curs sau manual, ci la acea parte a criticii care face o introducere a publicului – cel din domeniu, dar și cel mai amplu – în concepte și teme culturale care au fost prea puțin sau deloc detaliate, analizate și diagnosticate în publicațiile noastre accesibile și dincolo de mediile academice cu audiență ultraspecializată, ermetic închisă. E o funcție necesară în orice cultură, aceea de a pune în circuit și în dialog lucruri noi, potențial benefice, dacă nu strict necesare pentru viața și împrospătarea acelei culturi. Nicolau reușește să facă asta fără să fie „țeapăn” sau să vorbească de sus, ci informând cu atenție, profesionalism și șarm pe acei prieteni care sunt interesați de asemenea chestiuni, atât în detaliu, cât și ca fenomen global. Se simte aici, pe lângă condeiul alert și înzestrat al scriitorului, stofa de profesor adevărat, care a predat și predă de la traductologie, la literatură comparată, de la creative writing la studii anglofone într-un mod ce cucerește studenții și îi face să intre într-un dialog viu cu subiecte și zone literare – „clasice” sau de ultimă oră – pe care alți profesori „serioși” le-au omorât și îngropat de mult.
Nicolau reușește și altceva, pe lângă toate astea. Dincolo de seducătoarele puneri în temă, aduce și propriile reacții și contribuții, nuanțate, originale, curajoase, uneori chiar iconoclaste. Nu se mărginește niciodată cu partea instructivă și de sinteză. Iată un viraj neașteptat (dar atât de tipic autorului, mereu „la pândă”, niciodată leneș), care reușește să pună pe gânduri după o foarte avizată discuție comparatistă a postmodernismului și performatismului. „Şi, ca un roşcovan avocat al diavolului, o să ţin partea postmodernismului o ţâră, dovedind că nu e chiar aşa de ironic şi dominator precum îl chiţibuşesc unii. Să zăbovim, aşadar, pe terenuri abrupte.” E un autor care are îndrăzneala, cultura și forța nu numai să zăbovească, dar să și danseze pe terenuri abrupte, punând multe dintre așteptările sau comoditățile cititorului sub jucăușe, dar severe semne de întrebare.
Un asemena discurs poate, merită și a fost deja bine primit și în medii literare și academice occidentale, căci Felix Nicolau e un adevărat poliglot cultural (pe lângă că e poliglot literalmente) – care știe să povestească despre noi altora pe limba lor, spunându-le totodată, de fapt, lucruri neașteptate și relevante despre ei înșiși pe limba „noastră”, aceea chauceriană, „comună” – mereu scotocitor, mereu imprevizibil și mereu, de fapt, el însuși. Cu viziunea cuiva care se simte acasă aici ca oriunde în altă parte în epoca literaturilor transnaționale și a cosmopolitismului ca mod de a fi contemporan, el a scris într-o limbă la care mulți poeți români nici nu visează, această carte sofisticată și captivantă totodată, atât de împlinită și de utilă.
MARGENTO
