Scriitorul George Motroc a trimis, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro un o recenzie la cel mai recent volum semnat de Aura Christi, ”Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”, apărut la sfârșitul lui 2013 la Editura Academiei. ”Paradoxal, cartea Aurei Christi se citeşte încet, lectura înaintează cu greu, tot aşa cum, bănuiesc, a şi fost scrisă, în nopţi şi zile de trudă, de căutare a ,,cuvintelor potrivite”; cauza- fiecare frază este încărcată de sens, există nenumărate trimiteri culturale şi filosofice care devin evidente şi îşi nuanţează sensurile prin lectură, relectură şi reflecţie personală pe marginea lor.” (George Motroc) Redăm, mai jos, textul integral.
Aura Christi este una dintre doamnele literaturii române actuale…
Nu poţi să nu o admiri pentru forţa ei supraomenească, de a depăşi orice obstacol, de a se implica total şi de a duce la capăt orice proiect cultural sau literar, prin dăruire, seriozitate şi cultul valorilor estetice.
Cea mai nouă dintre apariţiile sale editoriale se numeşte ,,Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei”, a fost publicată la sfărşitul anului trecut, la Editura Academiei şi este una impresionantă, atât prin dimensiuni, o carte-eseu de dimensiunile unui roman (peste 450 de pagini!), completată de o bibliografie impresionantă- peste 10 pagini, dar şi de un stil impresionant pentru că fraza este una îmbibată de sens, rezultatul fericit al unei solide formaţii filososofice şi culturale a autoarei.
Un alt lucru tulburător este şi titlul, ”Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei”, o alegere deloc întâmplătoare şi care conţine un indiciu pentru ceea ce îi apropie pe cei doi din punct de vedere tematic; sugestiv este şi faptul că, la începutul cărţii, sunt aşezate portrele celor doi care se privesc parcă şi se analizează din priviri…
Paradoxal, cartea Aurei Christi se citeşte încet, lectura înaintează cu greu, tot aşa cum, bănuiesc, a şi fost scrisă, în nopţi şi zile de trudă, de căutare a ,,cuvintelor potrivite”; cauza- fiecare frază este încărcată de sens, există nenumărate trimiteri culturale şi filosofice care devin evidente şi îşi nuanţează sensurile prin lectură, relectură şi reflecţie personală pe marginea lor.
,,Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei” este un caz aparte în peisajul literaturii române contemporane, nu doar pentru toate motivele de mai sus, dar şi din cauza faptului că are o valoare specială pentru autoarea ei; acest lucru tulburător, despre semnificaţia specială a acestei cărţi, l-am aflat cu ocazia lansării: ea nu este doar o altă carte publicată, ci un pariu existenţial cu ajutorul căruia să uite şi să învingă propria suferinţă prin actul de a scrie…
Cum a început totul? În paginile de început ale cărţii, ”În loc de cuvânt înainte: o spovedanie – scriitoarea Aura Christi rememorează cum l-a descoperit pe Dostoievski, o descoperire specială, prin lectura tatălui, aflat alături de patul ei de spital, zi de zi; se impune un citat:
,,Din Dostoievski, din alţi uriaşi ruşi, mi-a citit în copilărie iniţial bunica dinspre tatăl meu, profesoara Elena Juşkov-Potlog. Numele creatorului Karamazovilor este legat, cu toate acestea, înaintea tuturor, de Tatăl meu, Semion, care mi-a citit, acum mai bine de 25 de ani, zi de zi aproape, din marile romane dostoievskiene, într-o perioadă în care, în urma unor intervenţii chirurgicale, făcute la celebra clinică a profesorului Fiodorov, la Moscova, pentru a mi se stopa galoparea miopiei, eram în imposibilitatea de a citi – handicap ce constituie pentru mine, dacă nu echivalentul apocalipsei, în mod sigur un scandal existenţial. În urma acestor experienţe m-am ales cu iubirea de Dostoievski şi cu o miopie ultraforte.”
Urmează cealaltă întâlnire-şoc şi primele impresiile de lectură despre Nietzsche:
,,De Nietzsche am aflat pe când eram la facultate, în anul 1987, cumpărând de la o librărie moscovită, în aceeaşi perioadă întunecată, la care am făcut referire, volumul Aşa grăit-a Zarathusta, lectura căruia, în acel răstimp de cumpănă (într-o Rusie cuprinsă de noiane de zăpezi apocaptice, aşteptam să-mi fie stopată miopia forte, care, în nici trei luni, o luase razna), m-a electrocutat: era o carte scrisă pentru omul pierdut care eram. Ţineam în mâini o Biblie a supraomului – un concept dificil, criptic, de care m-am apropiat cu adevărat, păstrând liminara vrajă, mai târziu.”
Aşa cum spuneam, pentru că are un amestec de scriitură admirabilă, dar şi de frază îmbibată de sens filosofic, se impune ca tehnică necesară din partea cititorului – o lectură reflexivă; am citit şi recitit încet primele două capitole, intitulate atât de tulburător – ,,Ca zeitatea greu de înşfăcat” şi ,,Abisurile labirintice ale subteranei”, iar de mai multe ori am simţit nevoia să mă opresc pentru că au fost nenumărate pagini şi fraze care stârnesc şi impun reflecţia.
Mi-am adus aminte, citind acele capitole de personajele dragi mie din opera lui Dostoievski, de concepte fundamentale din filosofia greacă şi de marea literatură rusă, dar şi de ceea ce recomanda un critic prea repede uitat de lumea literară- Lucian Raicu, şi anume să citim, măcar anumite cărţi, cu un creion roşu în mână; textul face parte din acea categorie tot mai rară de cărţi care merită recitite.
Despre ultimul capitol, ,,Arta de a trăi la limită”, nu voi spune absolut nimic, a făcut-o altcineva mult mai bine decât aş fi reuşit eu, de aceea citez din prefaţa semnată de Nicolae Breban, un creator exigent cu sine însuşi, dar şi cu ceilalţi şi care, iată, nu se sfieşte să-şi exprime, atunci când este cazul, în mod deschis admiraţia:
,,Vom mărturisi fără înconjur admiraţia noastră pentru curajul şi priceperea, noutatea argumentaţiei şi fineţea analizelor pe care le aduce Aura Christi în acest eseu de o originalitate expresă.
Ultimul capitol din care am citat amplul fragment de mai sus, care se ocupă de misterul farmecului straniu, de misterul idioţeniei lui Mîşkin, îi putem aplica, fără ezitare, epitetul de capodoperă. Prin îndrăzneala de a ataca altfel o problemă, cea a unui personaj faimos şi criptic, ultra-comentat, nu rareori uitat, ocultat de mai noile generaţii de literaţi, români sau europeni, ca şi prin asociaţiile inedite, surprinzătoare nu rareori, provocând nu de puţine ori o cu totul altă aşezare faţă de atâtea şi atâtea docte concluzii profesorale. Prin curajul şi calmul febril al poetei şi eseistei care ne dăruieşte, odată cu aducerea în pagină a atâtor nume ilustre şi noi, din literatura şi exegeza marii Ţări şi Imperiu al Răsăritului. Prin candoarea şi nevoia irepresibilă, tipică unui autor autentic, de a înţelege valorile.”
Rezultatul (re)citirii este unul de maximă însemnătate pentru că Aura Christi propune o grilă de lectură adecvată, iar cartea sa demonstrează încă o dată că D. nu este un autor uşor, cu atât mai puţin N., că aceştia nu se pot citi la întâmplare, la întâmplare, fără o minimă cultură filosofică sau fără un ghid hermeneutic. Cartea sa poate juca un asemenea rol iniţiatic, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care am folosit de atâtea ori în acest text cuvinte precum impresionant şi tulburător sau alte forme derivate ale acestora…
În final, revenind la fraza de început, aş completa-o astfel: Aura Christi este una dintre doamnele literaturii române actuale pe care, aşa cum spunea criticul Alex Ştefănescu la lansarea cărţii, nu o poţi ignora şi nu poţi să nu-i iubeşti opera , chiar şi atunci când eşti certat cu ea, fapt pentru care, adaug eu, în faţa scriitoarei, de 12 ianuarie, nu ne mai rămâne decât de făcut o reverenţă şi să spunem: La mulţi ani, Lady Aura Christi!
George Motroc
