Constantin Iftime publică la Editura „Tracus Arte” volumul „Eseul carnivor” (192 p.), care cuprinde un număr de 43 de proze scurte cu scurte inserții de eseu. În opinia lui Ioan Groșan, care semnează un scurt „Cuvânt înainte”, aceste texte sunt în mare parte eseuri-pamflet. În ansamblu, volumul pare a fi o cronică a României anului 2012, în care regăsim personaje sau evenimente ale zilei, aruncate în turbioanele unei fantezii intense. Concentrarea se simte atât la nivelul structurii epicului, cât și la cel al limbii. Spune Constantin Iftime: „În «Eseul carnivor», propun un gen de proză scurtă, care trimite vag la genul de spectacolreality show. Populez acest ansamblu,dotat cu multe cotloane sau straturi,cu personaje ale momentului, cu numele lor real,îl decorez cu fragmente de realitate șocantă, în genul mizerabilist, folosindu-mă de o limbă rafinată dar cât mai actuală. Ca și în poezie, nu practic textul care stabilește, între autor și cititor, o relație suspectă de lingușeală, în genul literaturii populiste. Îl rog pe cititorul care vrea ceva facil să caute în altă parte. De data asta sunt contorsionat. Îmi cer iertare pentru răutatea asta. De fapt sunt polemic. Există un literator și la noi,nu numai în America asta a globalizării, care nu suportă adâncimile și contorsionările. Pe acesta vreau să-l zăpăcesc de cap,poate se luminează cât de cât. Și chiar de nu se va întâmpla așa,în furtunile atâtor banalități ale lui, sper să reziste în acest spațiu lax și cortul meu, în care stau cu ai mei și mă joc cât mai intens.”
Ioan Groșan, în „Cuvânt înainte”, spune: „Constantin Iftime este îndeobște cunoscut publicului larg ca autor al unei cărți-dialog cu creatorul „Evenimentului zilei” – Bulina roșie („Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”), el reușind apoi să-i smulgă lui Nicolae Breban niște remarcabile „Confesiuni violente”, iar în 2012 să debuteze și ca poet, la Editura „Tracus Arte”, într-un volum cu incitantul titlu, cu totul aparte în lirica autohtonă, „Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta”. Că autorul vrea o altă realitate (cel puțin o altă realitate a României contemporane) se vede cu ochiul liber și în seria de articole apărute prima oară în www.adevărul.ro și reunite acum în această semnificativă culegere. De fapt, „articole” este impropriu spus: sunt, în marea lor majoritate, eseuri-pamflet cu personaje reale, privite neiertător (Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Dan Diaconescu) ori, unele din ele, cu măști mai mult sau mai puțin străvezii.
Constantin Iftime are un real talent de portretist, chiar dacă uneori, precum „clasicul Ștefan Popa Popas, figurile din pagini alunecă spre caricatură. Iată-l, de pildă, ușor recognoscibil, pe Adrian Năstase: „Ce glezne, ce piciorușe avusese fiul Bunicuței, eroul duioșiei naționale, la naștere! Nu era deloc plebeu ăsta! Drept internațional a cerut de la început, nu un drept al nostru. Era ciudat să-l vezi închis într-un dulap necurat al câte unui palat nou-nouț, când ajunsese în opoziție. Își înălțase singur, între timp, un palat nou. Acolo se arăta în ciubote vânătorești, cu șubă pe măsură și un pușcoi în diagonală, în mână. Îi plăcea vânătoarea comunistă”.
Nota sarcastică a acestor fizionomii e prezentă și-n eseurile-reportaj, cum e acela al unei apocaliptice călătorii cu trenul de la Mangalia la Suceava sau în ancheta cutremurătoare „O fetiță s-a pierdut în România!” Dar, mă grăbesc să adaug, sarcasmul viziunii e nu o dată îndulcit de umanitatea profundă a unor personaje, precum în textele emoționante în care apar mama și tata autorului.
Conclusiv: nu știu câți cititori a avut Constantin Iftime pe portalul „Adevărului”, însă cu siguranță, cu această carte, va avea infinit mai mulți.”
Redăm primul text, poate cel mai scurt din acest volum:
„Vita tebecistă a României vrea mai multă libertate şi capitalism”
România seamănă optzeci la sută cu o vită tebecistă. Pielea îi atârnă pe ciolanele de glorie comunistă. Demult, demult, nimeni nu mai poate să o mulgă. E bătrână. Pute. Îi curg ochii, ca o ceară murdară, amestecată cu unsoare veche de maşină. Încontinuu. Cocalarii o trag cu putere spre o imensă grămadă de gunoi. Cei mai mulţi o lovesc cu topoare, cu lopeţi sau cu ciocane. Ei sunt beţivii şi nemulţumiţii. Când nu înjură România costelivă, strivesc gândacii din bucătărie. Stau mereu cu un cuţit ruginit între dinţi. Vor să fie cruzi şi să omoare vita asta bătrână. Două categorii sociale, însă, o păzesc cu străşnicie. Omul politic şi marele afacerist. Amândoi au carnea roz, eşarfe parfumate, pantofi ascuţiţi-ascuţiţi. Sunt numai lapte şi sânge când o ademenesc. Aşa abordează ei benefic lumea. Ei sunt fericiţii lumii. Nu ştiu de ce lapte şi sânge. Aburesc. Nu au deranjamente stomacale. Nu au dinţi rupţi. Nu vorbesc singuri în marile magazine. Nu văd cât de jalnică este România de azi.
Tiptil, paraziţii României vin încruntaţi în spatele lor. Apoi, zdup!, o iau la dreapta şi cad în bietul animal social. Bătrâni decrepiţi, din nou bătrâni, dar normali, copii, femei, şomeri, angajaţi cu salariu minim pe economie păşesc în întuneric, peste gunoaie fermentate, urină, sârme încolăcite sub inimă, fier beton smuls din fabricile dărâmate, strunguri întregi, prese şi forje. Optzeci la sută din populaţia României s-a obişnuit cu mirosul plăcut de grajd al sărăciei. Acolo, îşi închipuie că stau cuminţi, ca într-un bloc comunist. Este ceva cald, totuşi.
Omul politic stă nemişcat zi-lumină pe pajiştea de aur a României. Nu se apropie de vită. Are câte un nerv optic plesnit, stomacul, ficatul şi rinichii stau să cadă. O-o-o, marele afacerist îl menţine doar în mese festive. Jumătate din trusturile de construcţie din România câştigă bani frumoşi, aburcând pe schele moderne, europene, români decrepiţi, pe care-i varsă prin orificii ignare în intestinul gros al acestui animal. Jos, la lumină, omul politic îşi primeşte obolul. Are rău atunci de foşnet de ziar, de gândaci electronici în pereţi, în farfurii. Nu suportă telefoanele cu baterii, însă se topeşte după jurnalistele tinere şi grăsuţe.
În acest timp, omul de afaceri măsoară cu ruleta coarnele vitei, copitele, coada, părul, ce nu mai poate fi oprit. Deja otrăvitor. Coarnele vrea să le valorifice în China pentru nasturi de pijamale. Copitele, frecate cu dero, şi coada, pentru delicatese amare, în Africa. Cu părul gros şi puternic vrea să-i afume de frica de cutremur pe cei din Japonia. Noaptea, când doarme, spune când şi când: România, vino, te rog, lângă mine, să-mi pipăi buzunarul umflat. Vreau să mai încalec o dată marile proprietăţi! O călăreală mare au fost băncile de stat! Noaptea nu mai pot să dorm singur, fără omul politic. Deja suntem iubiţi, nu mai suntem fraţi. Gata! Când i se sfârşeşte periodul de patru ani îl voi schimba. Vreau să-l urăsc. Ce-i cu atâta iubire?
Vita tebecistă a României, deci, nu a rămas singură. După Piaţa Universităţii, stă în balcoanele prefecturilor din toată ţara. Poate fi văzută zilnic de fiecare cetăţean. Îi înspăimântă pe revoluţionari când urlă: Vreau mai multă libertate şi capitalism în România!
Constantin Ciochină
[…] Sursa: Agentia de carte […]