Adevărul este că nu de mult constatam câte păduri sunt tăiate în vederea exegezei cantemiriene. Şi eu păstrez în casă câţiva copaci celulozaţi în acest scop. De unde se vede că într-o lume căzută, imperfectă, binele nu vine niciodată neînsoţit de câteva rele. La faptele lui Dimitrie Cantemir mă refer. Toţi suntem vinovaţi de toate, cum o ştiu foarte bine marii iniţiaţi. Deci toţi avem mereu nevoie de iertare. Ieşeanul Bogdan Creţu are însă nevoie de foarte puţină iertăciune pentru „Inorogul la Porţile Orientului: Bestiarul lui Dimitrie Cantemir – studiu comparativ” (Institutul European, 2013). Ba, dacă mă gândesc serios, cred că am descoperit o summa cantemiriana, cu toate interpretările aduse la zi. Aşa că, din punctul meu de vedere, cercetătorii pot lua liniştiţi o pauză tridecenială de exegeză în domeniu, căci biblioteca mea a atins la acest capitol un nec plus ultra.
Încă tânărul universitar discută situaţia operei domnitorului, plutitoare între mai multe teme. G. Călinescu este cel care a consacrat moda citirii operelor celor vechi în funcţie de literaturitatea lor, judecându-le, astfel, după un criteriu contemporan. Cronicarii, de exemplu, transformaţi abuziv în scriitori, au fost decontextualizaţi, smulşi din „sistemul de cunoaştere specific unei anumite epoci”. Cu alte cuvinte, se produce transformarea într-o altă epistemă. Bogdan Creţu ştie perfect despre ce vorbeşte, întrucât a făcut studii postdoctorale în epistemologie (Slavă Domnului! mai sunt şi critici literari interesaţi, la modul serios, şi de altceva decât de literatura română!). Modernitatea lui Cantemir este probată şi de apropierea, făcută de Corneliu Bîlbă, care observa că „domnitorul ar putea face parte din pre-istoria fenomenului transdiscursivităţii”, cum l-a numit Michel Foucault. Respectiv, el adaugă elemente noi unei tradiţii dogmatice. Prin scrierile sale de tinereţe (Divanul… şi Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago), Cantemir s-ar integra în epistema renascentistă, pe care acelaşi Foucault o denumea eruditio. Cutumele culturii bizantine sunt mixate cu unele păgâne sau preluate din zona protestantă, fără să comită, prin aceasta, gesturi de frondă.
Cei vechi – mai noi decât cei noi
Laitmotivul acestui studiu riguros, dar şi spectaculos, este îngustimea intelectuală a specialistului contemporan, incapabil să considere perspectiva culturală à vol d’oiseau. Bogdan Creţu afirmă răspicat că Dimitrie Cantemir „este primul scriitor în adevăratul sens al cuvântului, adică un autor cu o deplină conştiinţă a actului său cultural”, în pofida faptului că acesta era mai interesat de intrigi politice ori de faima de om de ştiinţă (mai curând ştiinţe). De aceea, cercetătorul contemporan al operei cantemiriene trebuie să dovedească acelaşi curaj şi aceeaşi anduranţă specifice unui homo renascentistus, „să adopte o perspectivă pluridisciplinară, de nu chiar interdisciplinară”. Pare amuzant să mai fie nevoie să precizăm asemenea condiţii în epoca studiilor culturale, care au depăşit de mult limitările impuse de Noul Criticism. Să nu uităm, însă, că există o opinie în rândurile elitei instituţional-politicizate de la noi conform căreia educaţia în România ar trebui să părăsească tiparul culturii generale şi să accentueze specializarea. Pentru a creşte produsul intern brut, fireşte. O cultură FMI eventual.
După ce re-stabileşte că intenţiile Istoriei Ieroglifice au fost retorice şi implicit narative, iar primordial politice („nu atâta cursul istoriii în minte mi-au fost, pre cât spre deprinderea rotoriciască nevoindu-mă”), cercetătorul ia în discuţie condiţia de existenţă a literaturii în secolul al XVII-lea. Concluzia este că „pentru neoficiali, literatura, ca toate celelalte arte, era o simplă anexă a unui mod religios de a percepe lumea”. Ideea este deja cunoscută, însă revitalizarea ei de către un profesor din noua generaţie, ce însumează şi adaugă în domeniul cantemiriologiei, dă drept de stare civilă literaturii noastre (şi nu numai) vechi, contestată de imortanţi istorici literari din punct de vedere al valenţelor ei estetice. Chiar dacă Nicolae Manolescu încerca să spulbere aplicabilitatea conceptelor de baroc şi Renaştere la literatura română, Bogdan Creţu (care şi el a încercat să spulbere Istoria critică a literaturii române a lui Manolescu, după o lectură cu lupa, adică foarte atentă) reia sintagma cu rezonanţe baroce „totalitatea literelor”, adjudecată de Adrian Marino. Chiar dacă Istoria ieroglifică era proiectată să servească la modul foarte pragmatic intereselor politice ale autorului ei (conform maximei fanariotului Alexandru Mavrocordat: „nu faceţi ce vreţi, nici ce puteţi, ci ceea ce vă serveşte interesele”), pamfletul cu „scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare” pentru noi nu mai prezintă interes ca atare, ci tocmai prin parfumul limbii vechi şi al cugetărilor plastice – adică pură plăcere estetică. Că nu aceasta era intenţia autorului, ci una propagandistică, prea puţin îl priveşte pe cititorul (extrem de rar) ce se încumetă la aşa ispravă de lectură fără strategii doctorale.
Cantemir mai este scriitor absolut – adică oarecum in vitro – prin faptul că favorizează discursul în detrimentul intrigii. Personajele lui vorbesc şi dezbat la modul oriental, anume static. Dacă ţinem seama că o sumedenie de romane româneşti publicate în ultimii 40 de ani sunt întemeiate pe discurs, ne dăm seama de ce s-a vorbit despre postmodernism la Cantemir. Bogdan Creţu lansează ipoteza că acesta descoperă literatura pe măsură ce scrie Istoria ieroglifică, în sensul că alunecă înspre ficţiune şi portretistică grotescă. Savantul se lasă, astfel, cucerit de magia literaturii (şi e curios cum unii scriitori de azi rezistă cu îndârjire acestei magii…).
Nivelul insuportabil
În capitolul al 3-lea, cercetătorul face un pas curajos care îi vădeşte modernitatea gândirii. El pune sub un mare semn de întrebare distincţia între literatură şi cultură, mai precis culturalitate. Aici văd depăţirea ultimei generaţii de critici post-maiorescieni (oare a câta deja?) înspre o generaţie critică ce nu mai fetişizează esteticul, beletristica. În felul acesta, sfera literaturii se expandează, revenind la o înţelegere antică şi medievală, când se vorbea prea puţin despre literatură, cât despre artă în general. După specializarea estetică, cred că această suspendare a controlului vamal între literatură şi restul culturii este o mare şansă de supravieţuire a beletristicii într-un eon ce se anunţă şi mai puţin estetizant decât a fost postmodernismul. E foarte posibil ca proaspătul cantemirolog să nu fie deloc de acord cu mine privitor la alianţa între literatură şi comunicare, aşa cum exista ea – fără strânsura definiţiilor actuale – în Evul Mediu. Cantemir exact din această alianţă a ieşit, accentuând diferenţele: „Pentru el, scrisul este o problemă fundamental cultă, elaborată, nu un simplu vehicul al unei gândiri care îşi caută astfel dreptul la memorie”.
Spaţiul unei cronici nu permite analizele fastuoase, dar pot să remarc spectaculosul devenirii intelectuale a unui critic literar de întâmpinare, absorbit, aşadar, de producţia literară a prezentului. Incursiunile extrem de serioase în epistemologie şi în literatura veche fac dovada nu numai a mobilităţii intelectuale, dar şi a disponibilităţii la efort imens. Calităţi ce se reflectă în vitalitatea actului critic şi hermeneutic. Or, câţi dintre criticii mai vechi şi mai noi sau, de la celălalt capăt, câţi dintre cercătătorii mai vchi şi mai noi au arătat asemenea dinamism diacronic şi transdisciplinar, trecând dincolo de îngusta condiţie de specialist?
Este ceea ce a făcut, până la urmă – la un nivel insuportabil – Cantemir însuşi. El a înglobat tradiţia, dar a şi contrazis-o/mixat-o/depăşit-o mereu. Bogdan Creţu îl plasează, totodată, la începuturile (auto)imagologiei şi datorită Descrierii Moldovei. A urmări progresul spiritual al domnitorului înseamnă să te ţii bine în şaua teologiei, dar şi în cea a filosofiei. Nu e uşor să triezi toate studiile importante ale cantemirologiei, apoi să demonstrezi „reciclarea stoicismului în Divanul”, de exemplu, ori să detaliezi „radicalismul bizantin” din Sacrosanctae scientia indepingibilis imago. În consonanţă cu epoca lui, Cantemir se ambiţiona să obţină cunoaşterea totală, dar, fără să ajungă un eretic. Mai ales în scrierile de tinereţe, el „se raportează la sursele creştine cu un respect la care va renunţa ulterior, când va începe să scrie Istoria ieroglifică”. Că nobilul cărturar poate fi considerat un înaintemergător al Iluminismului este evident. Dar farmecul cantemiriologiei rezidă tocmai în această concordia oppositorum: filosofia antică, teologia bizantină, filosofia raţionalistă şi retorica. De aceea, nu trebuie să-l sfătuim pe Bogdan Creţu să-şi ia o vacanţă într-un sanatoriu din Karlsbad pentru a se reface după scrierea acestei summae. Să scrii despre Ce este un animal în Evul Mediu, despre Crocodilul raţional, despre Glosolalia Corbului şi despre Filul cratofil este atât de revigorant, încât trepidăm în aşteptarea următoarei cărţi a proaspătului cantemirolog.
Felix NICOLAU
