Nu un pionier este Paul Mihalache, nu un descălecător, ci un continuator, un aşezător. Celălalt pământ (Tracus Arte, 2012) rafinează multe dintre tehnicile şi motivele puse la treabă de poeţii ultimilor 10 ani. Pofta de implementare a ceea ce alţii abia au lansat vine dintr-o anumită artificialitate a fiinţei ce absoarbe cu sete cultura, nu natura. E greu să ţi-l închipui pe Paul ca instructor de zumba la un hotel de 4 stele, însă ca maestru de biliard da, fără probleme.
Prima situaţie arhetipală este asamblată dintr-un cuplu straniu şi cuibul lor. Bărbatul este un voyeurist care hermeneutizează comportamentul şi gesturile iubitei. Decorul filmării este adesea minimalist, însă constant misterios: „Da, ştiu, luminile străzii s-au aprins de acum./N-ar trebui să fiu aici, îmi vei spune”. Ea execută un ritual ambiguu, tăcut, în timp ce el se complace într-un solilocviu rafinat: „Îmi place să te urmăresc din fotoliu/trebăluind tăcută,/cu mâinile şi gândurile tale indecise,/mimând nerăbdarea – poate de-a binelea nerăbdătoare -/(prefer să nu mă întreb de ce)/în timp ce’mi aprind o ţigară cubaneză/tare/şi rotunjită la capete,/ca o armă bine păstrată – model clasic cu şase gloanţe şi amortizor” (7) [Vocile lor ajung (dar fără să le auzim pe de’a-ntregul)].
Întotdeauna iubita va avea un nume cu multe falduri şi va părea că mai mult îndură relaţia, decât că o domină. Obiectele şi mişcările sunt ritualice: „Caterina probabil că s-a trezit deja/şi fierbe apă în ibric pentru ness” – „La ce bun – îmi vine s-o întreb – îmi dai ursul ăsta caraghios, în izmene” (10) (Potrivindu-mi paşii după izbiturile cadenţate/ale bocancilor în asfalt).
Alte locuri geometrice sunt coşmarurile şi câinii: „Caterina vorbeşte în somn./Îşi acoperă capul cu braţele,/iar eu îi privesc sânii tresărind,/atent să nu fac vreun zgomot,/Are coşmaruri. Dar, la ce bun s-o trezesc,/când afară haitele de câini aleargă înnebunite/adulmecând mirosul de mort?/E frumoasă cu ochii închişi” (11). (Iată, poeţii pot scrie despre câini fără referendum…). Extremele sunt făcute să se atingă: frumosul convieţuieşte cu urâtul, ameninţătorul. Între ele, o banalitate care, de fapt, acoperă atitudini inexplicabile, poetice prin morbiditatea lor. Un desdichado nervalian cutreieră mai fiece poem: „Într-o dimineaţă, poate că o să mă ridic din pat,/o să îmbrac un pulover şi haina de ploaie/şi o să pornesc tăcut,/printre coloanele disciplinate de maşini şi de oameni,/pe drumul care urcă spre marginea oraşului” (12) (Un vis la Marginea oraşului).
De aici până la dereglarea suprarelistă nu mai e decât un pas, pe care scriitorul îl face fără şovăială. Pentru că suprarealismul este modul compensatoriu, citadin şi sălbatic al celor care încearcă să depăşească la nivel mental ceea ce, de fapt, le face mare plăcere. (Recunosc, o frază incestuoasă!) „O piaţă publică, pe la jumătate secolului al şaptespre-/zecelea./Se poate să fie în Franţa, ori poate în Spania-/e destul de întuneric şi, oricum,/de la nivelul ochilor lui,/nu vedem decât primul etaj al clădirilor şi zidul din dreapta/eşafodului./[…]/trei pitici cu mişcări smucite şi repezi,/ca într-o înregistrare cu viteza dublată,/se agită în cerc, fac schimb de locuri,/fixează o buturugă,/apoi îl împing pe cel mai gras dintre ei,/forţându-l să îngenuncheze cu capul aplecat înainte,/şi mimează câteva lovituri de topor./Până acum, nimic deosebit – aşa se întâmplă la orice/execuţie./Dar capul piticului cel gras/se rostogoleşte, fosforescent, de pe buturugă/şi începe să se învârtă în spirale largi pe deasupra/mulţimii” (13) (Pastel 1). Actualul gest suprarealist nu mai poate rezulta decât din pastişă şi simulacru.
Paul Mihalache este un autor bine informat, deci şi în posesia unei tehnici ireproşabile. El nu comite faux pas nici la nivel de teorie şi nici la nivel de simţire. Aşa se face că e capabil să mântuiască poeme care, din cauza patetismului şi a gesturilor psihanalizabile, par din start sortite eşecului: „Trupul meu nu are nimic de-a face cu mine./Ne-am întâlnit întâmplător. Din voia Domnului./Trupul meu se descărnează./De douăzeci de ani port cu mine un trup care nu e al meu./Înainte trebuie să fi fost altfel, dar e cu neputinţă să-mi/amintesc” (15) Miezul textului este un complex oedipian ce anunţă un straşnic chef de incest: „Doamne, Dumnezeule,/îmi vine să urlu!/Să mă masturbez şi să urlu de plăcere,/de durere, să urlu,/Să mă urc pe casă şi să-mi bag ciocanul, până intră cu/totul,/păstrând încă urmele de sudoare de pe mâinile tatii./În văzul tuturor” (20) (De-acum vom fi fericiţi). Sexualitatea nu mai este explicit formulată, ca la doimiişti, ci doar pervers contorsionată: „suntem doar noi doi, tată./Spune-mi că-ţi place trupul meu./Suntem doar noi, tată. Doar noi./De-acum vom fi fericiţi” (21) (De-acum vom fi fericiţi).
Paul Mihalache este un poet epic, romancier în haine poetice – de aici tendinţa lui de a monta scurt-metraje cu natură post-catastrofică. Ceva s-a întâmplat în illo tempore, iar noi vedem acum fiinţele mişcându-se ca prin gelatină: „am văzut zecile de cadavre/şi sîngele prelingîndu-se în bălţi roşiatice” (22) [Într-o zi (trebuie să fi fost sfârşitul lui august) a început totul].
Astfel de grozăvii par sulemenite, însă în crearea atmosferei de acvariu: delicată, difuză şi inexplicabilă, poetul este un maestru simbolistico-metafizic, un tânăr De Chirico mai rocker: „Sunt trei săptămâni de când visez chimonoul Caterinei -/capotul ăla mov cu doi şerpi albi, încolăciţi,/şi privirea moale, de somn./Îşi punea pălărioara de paie/furată de pe ţeasta unui motan negru, imens, de pluş,/şi răsfoia o revistă/în timp ce îşi bea, cu două cornuri pe o farfurioară, ceaiul/de dimineaţă./Abia apoi, ridicându-se,/îşi lăsa chimonoul să cadă/şi intra în baia cu duş” (26) (Doi şerpi albi care ard (pe gresia din bucătărie)].
Din fericire, poetul nu se bălăceşte toată-ziua-bună-ziua în suprarealism – aşa cum fac unii confraţi -, ci îl combină cu niscaiva naturalism provenit din localizare. Imaginile, astfel, se încheagă mai uşor pe retina cititorului: „Şi-atunci am deschis/ochii-/sau poate că nici nu-i închisesem măcar -/şi-am văzut strada cu clădirile joase, murdare, Piaţa Matache,/şi pe Caterina ghemuită în mine, cu genunchii prinşi cu amândouă mâinile,/şi mi-am zis că poate nu fusese chiar atât de mult vis,/numai că dimineaţa asta miroasea mult mai urât decât cea/din care tocmai mă trezisem” (28-290 (Pastel 2).
Cum probabil poetul şi complotează, rutina mixată cu vise coşmareşti ori ambigue, generează suspans. Sub aparenţe fluide, vina răsuceşte bulboane adânci: „Caterina a ieşit de dimineaţă să cumpere mâncare pentru/motan./Sunt zile întregi când nici nu îl văd./Gri-albăstrui, cu mutra lui arogantă,/am uneori senzaţia că mă evită./Că-mi reproşează ceva./Aici toţi trăim cu un sentiment ambiguu de vină” (30) [Caterina a ieşit de dimineaţă să cumpere mâncare pentru motan).
Se întrevăd interesante poeme viitoare.
Felix NICOLAU
