Despre Mihai Curtean știam că e un poet ok, viețuitor prin Sibiu și atras de lumea filmului. Prin „Flux”, volumul apărut anul acesta la Herg Benet, autorul încearcă o trecere la proză. Micro-roman sau nuvelă ori altceva, denumirea nici nu contează prea mult, textul e unul provocator. Nu invită leneșii la lectură, cere atenție, amănuntele se însumează într-o construcție care n-are nimic artificial. Dacă nu considerăm artificială lipsa punctuației, nedelimitarea frazelor.
„Flux” este despre suferință și dragoste, despre căutarea și asumarea propriului eu și prin alții, până la urmă.
În cartea lui Curtean nu găsești locuri comune. Partea nevăzută a lucrurilor e adusă în față, privirea e limpede și întrebătoare. Oralitatea dinamizează întregul, inventivitatea stilistică scapără imagini pregnante. Criticul Al Cistelecan a scris pe coperta a IV-a la „Flux” că ”Mihai Curtean nu se repetă decât în măsura în care nu-și poate risipi obsesiile. Dincolo de asta, însă, volumele lui au o autonomie programatică, nu seamănă între ele și e e limpede că le proiectează nu doar în diferență față de alții, dar și față de sine.”
La început am scris că poetul încearcă trecerea la proză. Cred că a făcut doar o jumătate de pas. „Flux” e posibil de deschis în cheia poeziei, cât și a prozei. Ceea ce nu-i o carență, volumul fiind unul valoros.
Alexandru Petria