Cum ziceam la finele textului anterior, unde să dorm la Cannes? Însă cum există un Dumnezeu al beţivilor, care nu-i lasă să se accidenteze prea tare când ei se întorc pe trei-patru cărări acasă, tot aşa cred că există şi un Dumnezeu al homeless-ilor, fie ei temporar în situaţia asta, cum eram eu. Iar Cel de Sus şi-a arătat îngăduinţa pentru mine în felul următor: în prima zi a Festivalului primarul Cannes-ului dă, în onoarea participanţilor care deja sosiră acolo (actori, regizori, jurnalişti, impresari ş.a.m.d.), o recepţie.
Aşa e obiceiul. Şi deşi, în principiu, „junii comedieni” nu sunt invitaţi, în practică cerberii de la intrare, văzându-ţi ecusonul galben, mai închid şi ei ochii şi te lasă să treci. Aşa că am păşit şi eu timid în marea sală a primăriei şi m-am dus direct (nu înainte de a savura paharul de şampanie oferit la intrare) la giganticul bufet suedez, împănat cu de toate, inclusiv, lângă el, cu Sharon Stone, care venise să-şi prezinte „Basic Instinct”. De foame, nu i-am dat prea multă atenţie, cu toate că părea o costiţă afumată foarte apetisantă; şi când mă îndopam mai bine, mă bate cineva pe umăr. Mă întorc: era fosta mea amică Eugenia Vodă, cronicara pe cinema a „României literare”, căsătorită nu cu mult timp în urmă cu excelentul dramaturg Adrian Lustig. O uimire nemăsurată se putea citi pe faţa ei: „Ioane, ce faci tu AICI?!” „Ce să fac? – am mestecat eu. Tu nu vezi? Mănânc”. Şi-a coborât privirea pe ecusonul meu: „Jeune comédien?! Tu?!” „Da. Ce, nu arăt?” „Eşti nebun!” Şi-a coborât privirea şi mai jos şi a făcut ochii mari. M-am uitat şi eu: o grămăjoară de nisip se formase lângă pantofii mei gri cu găurele (aşa mi-a spus un cretin că se poartă la ora aia în Franţa), nisip care se adunase în nopţile mele de picotit pe plaja „la liber” şi care acum, conform legii gravitaţiei, cursese liber, în jos, din costum. „Şi unde stai?” – a zis Genua. „Pe plajă. Nu se vede?” – şi i-am arătat grămăjoara. Ea a început să râdă, apoi râsul i-a şovăit şi am văzut că-i trece ceva prin cap. „Uite ce-i, Ioane – a zis încet mesagera Celui de Sus. Eu am venit aici cu maşina mea, un „Peugeot” break, din care am scos scaunele din spate, ca să am loc pentru bagaje. Eu stau la vreo 15 kilometri de aici, la un hotel aproape de plajă, dar cred că-ţi dai seama că nu te pot lua în cameră…” „Bien sûr”, am aprobat eu. „Dar – a continuat Genua – dacă chiar nu ai unde să stai, eu te pot lăsa să dormi în maşină, în parcarea păzită a hotelului, am şi saltea pneumatică, pernă…”
Brusc, Sharon Stone, care se îndopa şi ea alături, mi s-a părut, pe lângă Genua, o veritabilă urâţenie.
Ioan Groşan