Iulie, 2010, tabăra de creaţie de la Ocoliş, Maramureş. În vasta sufragerie a casei-gigant a sculptorului Ion Marchiş erau adunaţi vreo 20 de oameni, aşteptând să citească poetul şi prozatorul maramureşean Alexa Gavril Bâle, a cărui carte, „America de dincolo de gard”, a fost remarcată elogios de Vasile Andru, singurul nostru „tibetan” autentic. Bâle e, la bază, medic veterinar şi are şi un doctorat, „pă bune”, în domeniu. „Copreşedinţi” (temporari!) de cenaclu eram eu şi Ion Mureşan. Şi Bâle începe să citească, sacerdotal, un amplu poem, „Făptura”: „Căutaţi tot mai adânc în întâmplări/ sunt multe în ziua oricărei făpturi/ întâmplări minunate…” Se lăsase o linişte adâncă, când, deodată… ţîîîrrrr! – celularul poetului, lăsat pe masă. Bâle îl duce la ureche: „Da, eu sunt. Nu, nu aşa: trageţi-l de picioare, trebuie să iasă cu capul şi picioarele înainte şi-apoi îl ştergeţi cu şomoioage de paie…” Miracol! Undeva se năştea greu un viţeluş sau un mânz şi medicului Bâle i se cereau, în direct, consultaţii. În fine, poetul, la fel de grav, reia lectura: „…esenţa făpturii e inima ei/ o inimă ce bate…” Fatalitate! Celularul! „Trichineloză – face veterinarul. Păi nu i-aţi făcut analizele?” Şi tot aşa de trei sau patru ori, amplul poem sacerdotal („mulţimea aceasta de gânduri/ Spre Tine, Domne, se-ndreaptă”) fiind întrerupt de apelurile disperate ale sătenilor maramureşeni, Bâle fiind cunoscut ca un excepţional medic veterinar.
Nici eu nici Ion Mureşan n-am mai avut ce comenta: nu numai poemul „Făptura” îşi avea dreptul la viaţă, ci şi făpturile viţeilor, mânjilor, mieilor şi purceilor pe cale de a se naşte ori ale unui întreg şeptel în convalescenţă.
Ioan Groşan
