Momentele importante din viaţă – frumoase, rebele sau macabre – nu le uităm niciodată. Le motivăm prin detaliile lor contextuale, găsite pe moment sau ulterior, chiar dacă amintirile se diluează în timp. Apoi, din plăcerea de a şarja importanţa lor, trecem la exagerări, mai mici sau mai mari. Fiecare din noi luptă intens pentru a ocoli tentaţia înfloriturilor de tot felul. Uneori reuşim, dar foarte puţin. Sadismul uman (implicit cel social) îmbată raţiunea, o moleşeşte şi o transformă în infantilism.
În aceste zile, canalele media au început seria dezbaterilor pe tema admiterii în învăţământul superior. Credem că substantivul „dezbatere” este prea preţios, dar cititorii înţeleg că îl folosim din delicateţe. Mai exact, materialele de presă pe acest subiect curg pe bandă rulantă şi le putem categorisi ca fiind simple clasamente, făcute după părerea unora care nu prea au tangenţe cu Educaţia.
Un cititor ne-a transmis un comentariu prin care constata că presa este manipulată şi că, la rându-i, manipulează. Despre acest lucru învaţă şi studenţii la jurnalism. Nu e nicio îndoială în această privinţă când citeşti un titlu de genul „Care sunt facultăţile inutile, fără perspectivă pe piaţa muncii?”. Apoi, articolul enumeră specializările căutate şi necăutate de către angajatori. Mesajele din textele cu pricina sunt directe şi dictatoriale. Spre exemplu: „Tineri, ţara şi Europa au nevoie de informaticieni!” sau „Tineri, ţara şi Europa NU au nevoie de actori!”; „Tineri, ţara şi Europa au nevoie de agronomi!” sau „Tineri, ţara şi Europa NU au nevoie de literaţi şi compozitori!”; „Tineri, ţara şi Europa au nevoie de ingineri textilişti!” sau „Tineri, ţara şi Europa NU au nevoie de filosofi şi matematicieni!”; „Tineri, ţara şi Europa au nevoie de fotomodele!” sau „Tineri, ţara şi Europa NU au nevoie de pictori şi sculptori!”… Şi tot aşa mesajele imperative curg pe pagini întregi.
După cum se poate observa, optica privind orientarea tinerei generaţii spre viitoarea carieră nu s-a schimbat deloc. Înainte de 1990 se făceau, încă din primii ani de liceu, campanii excesive în favoarea ştiinţelor exacte şi în detrimentul celor umaniste. Mai mult, precum în „Diavoliada” lui Bulgakov, liceenii, care dădeau de înţeles că nu vor să urmeze metalurgia sau electromagnetica, erau marginalizaţi, chinuiţi intenţionat cu note proaste, puşi la zid pentru că nu se aliniază, ei şi părinţii lor, directivelor partidului şi nevoilor sociale de atunci. După gândirea noastră, începem să revenim la această performanţă de altădată. Dar în alţi termeni.
Ştim că nevoile societăţii se schimbă de la an la an. Tot societatea umană este aceea care a creat şi dezvoltat în istoria existenţei ei căi proprii, tehnice şi culturale, de exprimare. Indiferent de cum este privită şi analizată problema, la mijloc se află un element care de cele mai multe ori ne scapă: munca. Iar un om normal, într-o societate normală (dorim să credem că nu anormală), fuge de muncă atunci când este obligat să facă ceea ce nu-l pasionează.
Mama noastră s-a îmbolnăvit rău de supărare când a aflat că am intrat la Litere şi că nu ne-am dus la Medicină sau Politehnică.
Alexandru Calmâcu
