De curând, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, a avut loc lansarea volumului “Izgonirea din Paradis” de Denisa Comănescu, Editura Tracus Arte, reeditare a volumului de debut al autoarei. Volumul – la apariţia sa în anul 1979 – a fost distins cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România. “Într-o lume dominată de dogme şi de o artă instituţionalizată în şabloane, ea şi-a găsit propriul spaţiu, scriind o poezie intimistă, cu obsesia biografiei, a propriei biografii. Cum a reuşit poeta Denisa Comănescu să devină editorul cunoscut de azi, numai ea ştie. Cum a reuşit editorul Denisa Comănescu să-şi păstreze poezia e o mare enigmă pentru mine.” (Florin Iaru) Andra Rotaru a dialogat cu Denisa Comănescu despre volumul “Izgonirea din Paradis”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
Biografia se inserează în poeme precum o amprentă a cărei permanentizare ţine de cel ce interacţionează cu amintirile acestei lumi unice. Se dezvăluie astfel un univers topografic, emoţional, amoros, astrologic. Acest biografism se extinde şi în volumele care urmează volumului „Izgonirea din Paradis”.
Biografismul este mai mult un mod de a scrie, un stil, și mai puțin un material al poeziei. Observația a făcut-o Robert Lowell acum o jumătate de secol. Important, în poezie, este ca limbajul să susțină o astfel de relație cu biografia. Am scris „Izgonirea din Paradis” când aveam între 20 și 24 de ani și pe atunci nu știu dacă îmi dădeam seama de asta.
„Putreziciunea a fost prea adânc/ îngropată în mine/ ca să ajungă singură la suprafaţă”, scrieţi în poemul „Obsesia biografiei”. Care sunt forţele care extrag din biografism nucleele, cum se produce insight-ul?
O strategie a poemului în momentul scrierii lui nu mi-a fost și nu mi-este clară nici acum. Cum să faci ca pornind de la suprafața lucrurilor să ajungi să dozezi variații de profunzime a emoției. Am scris poemele acestea, într-o primă formă, fiecare dintr-o dată, de la un cap la altul. Am lucrat apoi mult, la unele dintre ele, pe cuvinte, pe anumite expresii, pe greutatea silabelor, la ritm, la sintaxă, la calibrarea versurilor, la frângerea lor, oricât de prozaice ar părea.
Raluca Dună – la evenimentul de lansare a volumului în cadrul Bookfest 2013 – a spus că poezia dvs., specificitatea ei ţine de cosmopolitismul pe care-l degajă.
Am citit multă poezie străină din adolescență, a apărut apoi, în 1972, „Panorama poeziei universale contemporane” de A.E. Baconski, iar când am început Facultatea de Litere la București am avut acces la volumele originale ale poetelor și poeților anglo-americani. A fost ca o trezire într-o altă lume, cea adevărată, al cărei limbaj îl recunoașteam și în care eram fericită să locuiesc. Mi-am curățat mintea de metaforită. Libertatea minții nu ținea cont de lipsa de libertate din existența noastră. A mai fost încă o întâlnire esențială, cea cu suprarealismul. Trei profesori (dintre cei pe care i-am avut) au ținut, la Filologie, cursuri exemplare pentru deschiderea lor universală în anii șaptezeci: Dan Grigorescu despre artele plastice și literatura secolului XX, Ovid. S. Crohmălniceanu despre expresionismul german (în raport cu literatura română modernă) și Alexandru Sincu despre teoria literară. Apoi i-am cunoscut pe Mircea Ivănescu și pe profesorul Ștefan Stoenescu de la Engleză, buni prieteni ei doi, care trăiau literalmente în literatura lumii.
Cum e să te joci de-a norul?
Numai citindu-l și recitindu-l pe Julio Cortázar, într-o vară nu prea fastă pentru mine, am putut să fac asta. Naivitatea celei care credea că se poate evada astfel.
Între o poezie gravă şi una cu tente de o puritate acută se strecoară efemerul, poate nota de echilibru, cea prin care poezia evită drama, însă se încarcă de o înţelepciune a întregului, nu doar a detaliului. Aveaţi puţin peste 20 de ani când aţi publicat acest volum, „Izgonirea din Paradis”. De unde atâta experienţă? Maturizarea în poezie a precedat maturizarea autorului, a presimţit-o?
A încerca să transmiți emoție poetică nu cred că ține de maturizare. Dacă reușești, ține de calitatea dicțiunii. Apoi, societatea în care trăiam te obliga să deschizi ochii mari devreme. La șaptesprezece ani am făcut o călătorie în Berlinul de Vest. Jucam teatru la Casa de Cultură a orașului Buzău, unde locuiam, și, ca urmare a faptului că echipa respectivă câștigase în 1971 premiul întâi la amatori, bonusul a fost participarea la un mare festival internațional de teatru de amatori, Interdrama 71. A fost un fel de călătorie inițiatică, cu traseul Budapesta, Praga (pe Podul Carol IV plângeam pentru Jan Palach), Dresda, Berlinul de Est, Berlinul de Vest. După zece zile de festival, întoarcerea și urmările ei. Atunci am înțeles pe propria-mi piele, pentru prima dată, ceva despre natura binelui și a răului. După, n-am reușit, până în 1990, să plec din nou în Occident, deși am avut burse și invitații la festivaluri. Nu obțineam viza românească.
Cei din jur, tinerii vremii trag de „inelul poeziei/ ca de-o grenadă”. Cum vi se par ei în vremurile de azi? Cum se poate restabili „onoarea biografiei / uitată sub scaunul unui tramvai / lângă un coș cu vise și maci”?
1.Explozivi.
2. Prin deschidere către existență, nu numai către epidermă. Deși, parafrazând-o pe Sylvia Plath, poți să scrii despre orice din viață, numai să te țină puterile și să ai imaginația să improvizezi.
* din volumul „Izgonirea din Paradis”
Obsesia biografiei
Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aiurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
,,Mea mater, mea pater
filium vestrum lupus est“
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete –
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
(,,E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ“)
cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
,,O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi!“
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita…
Când se va întoarce
cu cărţile ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc: bei din sticluţa cu prea puţin neuleptil
poc, poc…)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
Nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde
,,Mea mater, mea pater
filium vestrum lupus est“
aidoma unei mări moarte e
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aiurit
