De curând, la Sala Studio a Teatrului Odeon din Bucureşti, a avut loc premiera spectacolului experimental “URME DE DISTRUGERE PE MARTE” de Cinty Ionescu pe texte de Bogdan Ghiu, o instalație performativă în care mai multe media contribuie activ la interpretarea live a poeziei, care se rescrie pe măsură ce e interpretată și comentată de creatorii spectacolului prin performer, proiecție video și sunet. Andra Rotaru a dialogat cu Bogdan Ghiu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
La Teatrul Odeon a avut loc premiera instalaţiei performative Urme de distrugere pe Marte, de Cinty Ionescu, pe poeme semnate de dvs. Performer: Nicoleta Lefter, video design & live video: Cinty Ionescu, sound design & live: Miron Ghiu. Care a fost parcursul care a dus la această instalaţie?
Unul simplu şi uman, adică pur întâmplător, contingent, din aproape în aproape. L-am aflat eu însumi de la Cinty: Miron făcea nişte mixaje cu vocea mea spunând poeme din volumul (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte, din 2006, de pe CD-ul care însoţeşte cartea, şi acestea, după expresia lor, „crăpau”, adică softul ceda exact la sfârşit. Şi uite aşa, Cinty m-a auzit fără să vrea, în mod repetat, spunându-mi textele şi a avut ideea acestui scenariu, a acestui parcurs, a acestui spectacol. Apoi am înregistrat, fără nicio pregătire prealabilă, cel puţin din partea mea, vreo două ore de discuţie nocturnă, sub patru camere video, la Nicoleta Lefter, pe care deci atunci o cunoşteam, în bucătărie, după care au mai urmat alte câteva filmări la mine la masa de lucru, şi gata. Nu am vrut să interferez în proiectul lor altfel decât ca „materie vie”, astfel încât m-am reîntâlnit cu mine prelucrat de alţii şi împreună cu ei prin acest spectacol direct pe scenă.
Ce aţi învăţat la finalul acestei colaborări? Există artişti care nu învaţă să lucreze cu ei înşişi?
În primul rând, nu sunt sigur că e finalul, deoarece spectacolul – să-i spunem, generic, aşa – a fost făcut foarte repede, şi încă se mai caută pe aici pe colo. Cred că am învăţat în primul rând ceea ce ştiam deja: 1) că fiecare „produs” are istoria lui, viaţa lui, cariera lui – or, volumul (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte s-a bucurat, dacă pot spune aşa, de o non-receptare critică, a fost pur şi simplu boicotat, dacă nu respins, la apariţie (există câţiva cărora, morţi fiind, nici nu trebuie să le aştept corpul pe fluviu pentru asta!); 2) că poezia trebuie să deschidă şi să fie practicată ca structură existenţială creatoare, transversală, nu doar ca/în text; 3) că într-un proiect de creaţie în comun fiecare trebuie să-şi vadă de treabă şi să-l sprijine pe celălalt, să încerce să-l ajute să-şi ducă la capăt propria lui idee – fiecare pentru fiecare.
Acest proiect m-a ajutat deci să mă obiectivez, adică să mă multiplic, să văd cum funcţionează „postum” procesul de creaţie-transmisie culturală, ceea ce era, de fapt, însuşi mesajul „ascuns” al (Poemului din carton): transmedialitatea salvatoare, transmigraţia gândului de mediu în mediu.
Există o responsabilitate a artistului faţă de spaţiul în care creează, din care creează, fie că el este interior sau exterior, temporal sau atemporal, artă vizuală, muzicală sau poetică?
Da: să-l creeze, să-l întreţină, să-l cultive, adică să-l deschidă, să-l populeze tot timpul, pentru că spaţiile de libertate şi de creaţie, adică de întâlnire şi de colaborare, Lumea pur şi simplu, sunt permanent ameninţate, înghiţite, reificate, transformate în marfă, în instrument de profit, în spaţii moarte, doar utile (parcări de oameni-maşini, de exemplu). Artiştii trebuie să întreţină vie, trează, în act, în operă lupta de apărare şi de cultivare, de între-ţinere a Lumii, care nu trebuie să devină, tocmai, spaţiu. Omul nu poate trăi decât în Lume, în lumi, care însă tind să moară, să fie ucise tot timpul, să se transforme în spaţii, transformându-ne în extratereştri ai propriei vieţi. Artiştii sunt ecologi ai spiritului.
Hibridizare. O definiţie din punctul dvs. de vedere.
Deschidere la Celălalt şi combinare, în tine (adică pentru fiecare în sine), de fiecare dată altfel, cu Ceilalţi ca Alţii, singura şansă de a crea, adică de a păstra Lumea, lumile. Identitatea fixă şi stabilă e cea mai ucigătoare ficţiune împotriva omului creator multiplu, socialitate deschisă, în operă.
„Mărunte şi importante sunt toate”, scrieţi într-un poem.
E vorba de lucrurile vieţii, acelea din care ne compunem „aura” vitală imediată, şi care pot fi mai multe sau mai puţine, foarte multe sau foarte puţine, dar în care omul se transferă, prin care se „vizualizează”. Lucrurile vitale sunt mici, mărunte, trebuie să fie simple ca să poată fi mânuite şi să ne putem contempla, întâlni zilnic cu noi înşine în ele. Luăm act de noi înşine prin lucrurile noastre imediate.
Care este paradoxul urmelor, atunci când „sfârşitul stă frumos în fund şi ne-aşteaptă”?
Sfârşitul e întotdeauna cineva, altceva, un semen al nostru care, brusc, decide să se oprească şi, mai mult, are pretenţia să devină Oprirea. Oamenii o iau înainte şi vor să fie primii ca să scape primii, ca să poată să figureze, să fie Sfârşitul. Paradoxul urmelor e că nu pot fi şterse, că ştergerea însăşi e urmă. Or, ştergerea-urmă e însăşi cultura umană, cultura-om, cultivarea omului.
Există o condiţie esenţială de existenţă a poeziei?
Multiplul continuu: mai mulţi împotriva sfârşitului provocat, doar sfârşitul e 1, Unul, Unitatea. Poezia e deschidere şi luare a celuilalt în mine, doar celălalt scrie în/pe/cu mine, eu sunt suportul şi materia, dar întotdeauna Celălalt ca Altul scrie în/pe/cu mine: exact ceea ce înscenează, la nivel secund, spectacolul Urme de distrugere pe Marte. Societatea e scris unii pe/din/cu alţii, ceea ce duce mereu la apariţia de noi fiinţe. Iar scrisul acesta e/devine poetic când nimeni, niciun om nu încearcă să se sustragă să fie nu numai „autor” al scrisului-societate, ci şi suport şi materie. A fi poetic, adică social, înseamnă a scrie şi a te lăsa scris, adică marcat de Alţii.
Poate fi privită cultura drept utilitate a câmpului uman? Care sunt punctele terminus ale ei?
Da, numai aşa, altfel nu are niciun sens, devine marfă, prilej de consum, nu de creaţie împreună. Cultura înseamnă cultivare a omului, a umanităţii, adică o luptă-creaţie continuă pe două fronturi opuse, dar care ucid la fel de mult: împotriva re-bestializării omului şi împotriva reificării lui, adică împotriva „naturii” şi împotriva „artificializării”, împotriva reflexelor înnăscute sau inculcate prin dresaj, această a doua activitate fiind ea însăşi cultură, dar una „pastorală”, de turmă, politică. Arta „deschide” omul ca şansă terţă, între bestie şi golem.
