Uniunea Scriitorilor din România (USR) a pierdut defintiv şi irevocabil sediul ei central din Bucureşti, Casa Monteoru-Catargi de pe Calea Victoriei. Pe 20 februarie 2013, USR a primit notificarea oficială de evacuare, după ce toate căile de atac ale USR şi ale Primăriei Municipiului Bucureşti au fost derulate şi moştenitorilor Casei Monteoru-Catargi li s-a dat câştig de cauză. Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul Uniunii Scriitorilor din România – Casa Monteoru să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru (Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru). Casa Monteoru-Catargi, situată pe Calea Victoriei nr. 115, este clasată ca monument istoric de interes naţional în Lista Monumentelor Istorice din România. Casa Monteoru-Catargi este un simbol pentru scriitorii români din ultimii 70 de ani. Sigla USR este chiar desenul acestei case de patrimoniu. În Sala Oglinzilor din Casa Monteoru-Catargi s-au desfăşurat evenimente culturale şi artistice de mare importanţă pentru istoria şi cultura românească postbelică. Întâlnirile Consiliului USR, cu luări de poziţie împotriva sistemului totalitar, erau ascultate, în anii ’80, în direct, prin intermediul microfoanelor montate de Securitate, de către Nicolae şi Elena Ceauşescu.
„Trebuie să evacuăm sediul, probabil nu într-un termen foarte lung. Am primit notificarea alaltăieri după-masă (pe 20 februarie, n.r.). Am avut foarte multe procese, acesta este de evacuare. Este ultima instanţă, nu se mai poate face nimic”, a declarat vineri, pentru MEDIAFAX, Nicolae Manolescu.
El a precizat că au fost demarate procedurile pentru mutarea din Casa Monteoru într-un alt imobil aflat în spatele Casei Vernescu, situată tot pe Calea Victoriei, dar la numărul 133.
„Avem unde să ne ducem, în clădirea din spatele Casei Vernescu, care a fost reabilitată pe dinăuntru. Avem unde ne duce. Nu asta este problema. Sigur că nu mai sunt spaţiile de aici (din Casa Monteoru, n.r.), nu mai avem sală în care să putem să facem lansări de carte, dar asta e. Ce să facem?!”, a spus Nicolae Manolescu.
Nicolae Manolescu a fost întrebat de MEDIAFAX şi dacă a discutat cu reprezentanţii Primăriei Municipiului Bucureşti sau cu cei ai Guvernului despre o posibilă răscumpărare a Casei Monteoru de la actualii proprietari, pentru darea din nou în folosinţa USR. O astfel de situaţie s-a întâmplat în cazul actualului sediu al Uniunii Teatrale din România (UNITER), care a fost retrocedat în 2006 fostului proprietar, iar, un an mai târziu, Primăria Municipiului Bucureşti a cumpărat clădirea, pentru suma de 2,3 milioane de euro – fără taxele aferente tranzacţiei, şi a dat-o din nou în folosinţă UNITER.
„Asta se întâmpla în vremuri mai bune decât acum. Şi nu este vorba de acelaşi tip de imobil. Ăla (sediul UNITER, n.r.) e un imobil oarecare să zic aşa, iar ăsta (Casa Monteoru, n.r.) este imobil de patrimoniu. Eu nu cred că cineva, la ora actuală, Primăria sau Guvernul ar avea bani să răscumpere un asemenea imobil (Casa Monteoru, n.r.). Nu ştiu, nu cred. Cel puţin acum trei-patru ani, când a început balamucul, noi ne-am interesat. Am întrebat, am vorbit cu Caramitru, el a prins vremuri bune şi era o clădire banală, a cărei răscumpărare a costat câteva milioane, aici e vorba de mai mult, presupun”, a spus Nicolae Manolescu.
Pe de altă parte, Elena Ciurezu, avocatul moştenitorilor Casei Monteoru, a confirmat vineri, pentru MEDIAFAX, că a fost trimisă la USR notificarea prin care scriitorii trebuie să părăsească imobilul Casa Monteoru.
„Decizia este irevocabilă, nu mai există nicio cale de atac”, a spus Elena Ciurezu, precizând că moştenitorii – Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru – vor să intre cât mai repede în posesia imobilului. „Casa Monteoru este în continuare lăsată în paragină (de USR, n.r.) şi vrem să intrăm cât mai repede în posesia ei”, a spus Elena Ciurezu.
Întrebată dacă există vreun proiect al moştenitorilor pentru readucerea Casei Monteoru în circuitul cultural public, Elena Ciurezu a spus: „Este prematur să vorbesc eu despre planurile moştenitorilor. Ştiu că, la un moment dat, se dorea să se facă un muzeu. Acum, important este să intre în posesia imobilului, să se renoveze. Imobilul este într-o stare jalnică, iar renovarea presupune o serie de eforturi financiare susţinute, pentru că, atunci când s-a făcut expertiza la faţa locului, s-a văzut foarte clar situaţia în care se află imobilul. Sunt crăpături în pereţi în care îţi intră mâna. Nu e uşor de renovat”, a spus Elena Ciurezu.
Ea a precizat că, în acest moment, s-au finalizat toate litigiile privind restituirea Casei Monteoru moştenitorilor. „În cazul în care Uniunea Scriitorilor nu vrea să evacueze de bunăvoie imobilul, va trebui să ajungem probabil la o evacuare”, a explicat Elena Ciurezu.
Pe de altă parte, întrebată dacă moştenitorii au primit vreo ofertă din partea autorităţilor române pentru o eventuală răscumpărare a Casei Monteoru, Elena Ciurezu a spus: „Nu există o astfel de variantă. Nu a existat niciodată o propunere din partea Primăriei în acest sens”.
Tribunalul Bucureşti a decis, în aprilie 2010, ca sediul din Calea Victoriei – Casa Monteoru a Uniunii Scriitorilor din România să fie restituit în natură moştenitorilor familiei Monteoru, care la momentul respectiv au acuzat Uniunea că a lăsat clădirea să se degradeze.
Procesul a fost deschis pe 29 ianuarie 2009, pe Legea 10/ 2001, de Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, în calitate de reclamanţi, împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti – proprietarul imobilului din Calea Victoriei, cunoscut cu denumirea de Casa Monteoru şi dat în folosinţă Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Instanţa a admis cererea moştenitorilor şi a dispus restituirea clădirii şi a terenului în natură, decizia fiind atacată cu recurs, care s-a judecat la Curtea de Apel Bucureşti, instanţă care a dat din nou câştig de cauză moştenitorilor familiei Monteoru.
Acţiunea în instanţă a fost deschisă după ce, în anul 2006, moştenitorii au obţinut de la Ministerul Finanţelor anularea actului prin care imobilul respectiv a fost donat statului român.
Moştenitorii Casei Monteoru arătau că actul de donaţie a Casei Monteoru, dintre Elena Lascar Catargi, fiica lui Grigore C. Monteoru, şi ARLUS (Asociaţia Română a Legăturilor cu Uniunea Sovietică) s-a făcut în condiţiile în care Elena Lascar Catargi a fost ameninţată cu arma şi forţată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el.
De asemenea, aceştia au făcut solicitare la Primăria Municipiului Bucureşti pentru restituirea imobilului, ulterior adresându-se instanţei, în baza legii 10/ 2001.
Ioana Angelescu şi mama sa, Nora-Geta Angelescu Monteoru, au fost cele care au revendicat Casa Monteoru, în calitate de „moştenitori direcţi” ai lui Grigore Monteoru.
Uniunea Scriitorilor din România (USR) este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (SSR), care a fost creată în anul 1909 şi a funcţionat sub această denumire până în martie 1949. USR a folosit Casa Monteoru începând din 1952, iar în 1997, Primăria a dat imobilul în folosinţa Uniunii pentru o perioadă de 49 de ani, potrivit reprezentanţilor USR.
Potrivit site-ului http://www.uniuneascriitorilor.ro/, casa Monteoru-Catargi, în prezent sediul Uniunii Scriitorilor, a fost construită în 1874, de Alecu Niculescu, şi moştenită de fratele său, Nicolae Niculescu. Casa a fost cumpărată în 1883 de marele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înfiinţat – pe moşia sa – staţiunea Sărata Monteoru din Buzău. La scurt timp de la achiziţionarea ei, între 1887-1889, arhitectul Nicolae Cuţarida renovează radical clădirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din esenţe rare, cu scară monumentală.
Saloanele mari, cu oglinzi, aveau pereţii tapisaţi cu mătase franţuzească, iar mobilierul era adus de la Paris. În micul parc din faţa casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pe care le adusese din Grecia, cărora li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu şi Ion Valbudea, înfăţişând agricultura şi industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).
După Primul Război Mondial, casa a adăpostit, un timp, Legaţia Poloniei (în 1923), rămânând apoi în posesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, şi a soţului ei Lascăr L. Catargi până în 1949, când a fost naţionalizată, se mai spune pe site-ul USR.
În prezent, USR cuprinde 2.400 de membri care activează în cele 12 filiale regionale organizate în România şi în filiala Chişinău.
Trebuie spus că donaţia aceea nu a fost cu pistolul la tâmplă, cum plastic se exprimă avocata moştenitorilor. Şi iată de ce: a fost o donaţie cu clauză; eu însumi am văzut în anii 70 şi înainte chiar persoane foarte în vârstă care coborau de la etajul întâi, unde locuiau în continuare, la restaurantul scriitorilor, unde primeau masa gratuit. Am aflat că erau rudele lui Lăscăruş Catargiu, cel care, în momentul donaţiei, era membru în consiliul sau comitetul ARLUS, deci nu unul dintre persecutaţi, ci dimpotrivă. În aceste condiţii, donaţia cu pistolul la tâmplă este o metaforă destul de nereuşită din partea cuiva care n-ar fi primit în USR măcar şi pentru asta.
Cineva s-ar putea întreba ce legătură are ARLUS-ul (Asociaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică) cu Uniunea Scriitorilor. Avea, acum nu mai are. Mihail Sadoveanu fiind preşedintele Uniunii Scriitorilor în acei ani 50, şi în în acelaşi timp mare ştab politic al noului regim, a tranşat, din poziţia sa, un schimb între casa pe care o avea Uniunea Scriitorilor pe strada Eminescu, unde era pe-atunci cantina scriitorilor şi unde mai târziu a locuit Eugen Barbu, cu aceasta, de pe Calea Victoriei, care fusese donată ARLUS-ului, asociaţie în care, repet, proprietarul casei juca un rol. Că o făcuse ca să scape de urmările previzibile ale schimbării de regim, că o făcuse din convingere, aceasta e o altă discuţie. Dar e bine de ştiut cum au stat lucrurile. Ca să nu mai spun că martorii moştenitorilor în procesul de anulare a donaţiei au fost două persoane extrem de înaintate în vârstă, care azi nu mai sunt în viaţă, la domiciliul cărora s-a deplasat judecătorul spre a le audia, fără o prealabilă asigurare asupra stării mentale a acestora. Oricum, măcar cei care au câştigat sunt moştenitorii, nu ca-n cazul celor care au „moştenit” clădirea UAP, care aveau un act din iunie 1940, unde se menţiona că imobilul e pe strada… Nicolae Iorga, iar în momentul acela Iorga era încă în viaţă, şi toată lumea ştie că nu se dădeau numele unor oameni în viaţă străzilor.
Trei: paragina despre care vorbeşte avocata de mai sus era cauzată de faptul că această casă nu putea fi renovată oricum, ci doar cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, iar renovarea trebuia făcută de proprietar, cu firme specializate, ceea ce implica mari cheltuieli şi eforturi enorme. Or, pentru cine să fi făcut Primăria aceste eforturi? Pentru Uniunea Scriitorilor? S-a promis de zeci de ori, la fiecare schimbare a domnilor, vorba ceea, începerea restaurării casei şi nu s-a întâmplat nimic. Ba chiar, în anii 90, când preşedinte al USR era Laurenţiu Ulici, Ministerul Culturii a dispus restaurarea casei şi s-au instalat nişte schele, care au stat acolo, pe faţada Casei Monteoru, câteva săptămâni, după care au fost demontate şi gata. Dar vorbitul în gol poate aduce profituri multora în România de azi.
…Eu nu contest drepturile moștenitorilor,dar,având în vedere actuala destinație a clădirii,ei,moștenitorii,nu-și dau seama cu ce ochi vor fi priviți?! Dar,oare,în zilele noastre,o familie obișnuită,poate să trăiască într-o asemenea casă,construită într-un secol în care personalul de serviciu era mai numeros decât locatarii?!A,probabil că o vor închiria.Cui?!În ce condiții?!
Un fel de revolutie culturala fesenista: ICR, IICCMER, Arhivele Nationale, TVR Cultural, Festivalul George Enescu, Tribuna, Sediul USR… Careia i se poate opune o indârjita rezistenta prin cultura, cu supravietuire prin aranjamentul individual.