Luni, 14 ianuarie 2013, la Librăria Cărtureşti MŢR din Bucureşti, a avut loc lansarea volumului de poezie „Substanţe interzise” de Liviu Ioan Stoiciu, editura Tracus Arte, 2012. Despre carte şi autor au vorbit scriitorii Dan Mircea Cipariu, Cosmin Perţa şi criticul literar Răzvan Voncu. „Substanţe interzise” a fost desemnată „Cartea de Poezie a anului 2012”, urmând ca acest premiu să îi fie decernat scriitorului în cadrul ediţiei a III-a a Galei Tinerilor Scriitori / CARTEA DE POEZIE A ANULUI, care va avea loc marţi, 15 ianuarie 2013, de la ora 18.00, la sediul ICR.
Scriitorul Cosmin Perţa, redactor-şef al editurii Tracus Arte, a fost şi moderatorul evenimentului: “Un poet pe care îl admir, îl preţuiesc, un tip de model, şi poetic, dar mai ales moral, ca om care poate să treacă prin literatură fără să se întineze în tot felul de jocuri de culise. De când lucrez la editura Tracus Arte mi-am dorit să îl atragem cu o carte la noi. Meritul nu este al meu, este al domnului Alexandru Muşina, care l-a convins să publice “Substanţe interzise” în colecţia Neo, pe care o conduce. Cartea a primit deja un prim premiu, fiind desemnată Cartea de Poezie a anului 2012, de către un juriu important”.
Scriitorul Dan Mircea Cipariu a vorbit, din nou, despre volumul “Substanţe interzise”: “Acum două luni de zile, împreună cu Răzvan Voncu, la Târgul de carte Gaudeamus, lansam acest volum şi spuneam că această carte va conta pentru premiile literare din acest an. Iată că premoniţia noastră s-a adeverit, pentru că mâine (n.r. 15 ianuarie 2013), această carte va fi premiată Cartea de poezie a anului 2012. Juriul, format din criticii literari Eugen Simion – preşedinte, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat şi Bogdan Creţu, a ales această carte. Este pentru a treia oară când se acordă acest premiu, cartea lui Liviu Ioan Stoiciu venind într-un spaţiu în care importanţi poeţi, ca Ion Mureşn şi Ioan Es Pop, au primit deja acest premiu. Zilele trecute am primit o întrebare tranşantă din presă, şi anume de ce este această carte cea mai bună şi am încercat să dau un răspuns dincolo de “îmi place această carte” şi l-am pus într-un context literar. După 2000, literatura română a fost un spaţiu de cercetare în care s-a vorbit, pe bună dreptate, despre zonele biografice, autobiografice, unele destul de fecunde, minimaliste, care vizau cele mai intime şi dure momente din existenţă. Era foarte interesant pentru mine să văd până unde putea rămâne acest gen de literatură. Autoreferenţialitatea devine un mod de a trăi, dar pentru unii ea înseamnă literatură până la capăt. Această carte, deşi foloseşte armele post-post-modernităţii, încearcă să nu tabloidizeze aspectele intime ale vieţii ci să caute liniştea interioară. Liviu Ioan Stoiciu este interesat de o cercetare interioară şi poetică. Aceste “substanţe interzise” ţin, realmente, de puterea spirituală pe care Liviu Ioan Stoiciu o acordă cuvântului, un cuvânt eliberator. Dacă până acum aceste mijloace au fost folosite de către alţii într-o autoreferenţialitate fără de Dumnezeu, el reuşeşte să creeze un spaţiu de autoizbăvire. Substanţele acestea interzise sunt de găsit într-o zonă ezoterică, în eliberarea de sine, într-o escatologie poetică în care găsim mituri şi tensiuni interioare.”.
Criticul literar Răzvan Voncu a empatizat cu poezia lui LIS: “E un cadru foarte bun pentru a lansa un poet special şi un volum foarte bun. Mă bucur că micul pronostic pe care îl făceam la Gaudeamus cei care lansam acest volum s-a împlinit. Mâine, de Ziua Culturii Naţionale, va primi premiul pentru Cartea de Poezie a anului 2012, premiu care deschide o cale spre această carte care cred că va mai primi premii. Într-o recenzie, o tânără salută apariţia acestui volum, pe care îl consideră bun, dar nu cel mai bun al autorului. Salut francheţea, dar nu sunt de acord. Liviu Ioan Stoiciu vânează ceva mult mai greu şi mai serios decât capodopera, şi anume opera. Adică o suită de cărţi care să exprime creativitatea şi o existenţă întreagă. Volumele sale nu sunt capodopere, ci sunt praguri, sunt fragmente ale Operei. Acest volum este un prag, uneşte cele două filoane principale sub semnul cărora, într-un fel cu totul unic, stă opera lui Liviu. Filonul macedonskian şi cel eminescian. El crede în poezie şi mărturiseşte, volum de volum, poezia. Misiunea poetului este să scrie, convins că nu va mântui lumea, dar va mântui poezia şi limba. “Substanţe interzise” vine în aceeaşi notă, puţin mai sensibilă ca “Pe prag” (editura Cartea Românească, 2010), dar uneşte cele două zone, într-o regăsire emoţionantă pentru mine a acestor substanţe interzise. Liviu Ioan Stoiciu constantă un adevăr trist, care ar trebui să ne sperie, pentru că trăim într-o lume de simulacre.
“Substanţe interzise” nu este o capodoperă pentru că nu asta urmăreşte autorul. Datoria sa unică şi esenţială este scrisul. În poezie se află totul şi din poezie pleacă totul. Este un circuit pe care Liviu Ioan Stoiciu îl parcurge zilnic.”
Poetul Liviu Ioan Stoiciu, la fel de discret ca întotdeauna, a încheiat lansarea prin câteva cuvinte de mulţumire şi apoi prin lecturarea a două poeme din cel mai recent volum al său: “Nu pot să cred ce am auzit, se pare că sunt mare şi tare, dar ceea ce trebuie să înţeleagă lumea este că toată viaţa am încercat să scriu şi acest fapt s-a transformat într-o terapie. Dacă nu scriam eram de mult plecat în alte zări. Şi aşa cred că am stat mult aici şi încep să plictisesc.
Trebuie să îi mulţumesc celui care m-a făcut să definitivez această carte. Este şi Alexandru Muşina la mijloc, dar primul este Ioan Cristescu, care mi-a spus să îi dau o carte la Tracus Arte. A trecut primăvara, vara era gata să treacă şi am reuşit să definitivez această carte. Trebuie să îi mulţumesc lui Alexandru Muşina, care se respectă al dracului ca redactor de carte. M-a ţinut două luni de zile, dar se pare că a scos exact ceea ce trebuia din manuscris”.
Dorina CIOPLEA
Despre ultima sa carte de poezie „Substanţe interzise” se poate spune că e o carte de amintiri apocaliptice, cu spaimele şi prorocirile avute la anii maturităţii. Trebuie doar să ascultaţi vocea inetrioară a poemelor din „Substanţe interzise”. Poezia lui LIS vă faca semn, imediat, să intraţi pe tărâmul acesta nou, pentru a i se descoperi „urmele focului inimii, în mare secret”. Că „rămâne numai truda” celui ce a gândit aceste poeme, doar pe cei care iubesc poezia, când vor visa (şi ei) toate cele cuprinse în cartea învestită cu aură lirică, îi vom auzi, ciulind „urechea în liniştea nopţii” să prindă ceva semnale din eter. Spune undeva poetul: „mă vezi, mă pierzi, mă auzi, mă afunzi” – e un Joc?” Da, poete! E un joc pe care ni-l desfăşura Arghezi ori Ion Barbu, un joc al horelor prinse în flori de mucigai, la Arghezi, în nadirul jocului secund la Barbu, un joc al durerii şi spaimelor la Liviu Ioan Stoiciu.