Istoricul literar N. Georgescu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text critic despre poezia scriitorului şi profesorului la Universitatea Hyperion din Bucureşti, Cristian Tiberiu Popescu. Redăm integral textul despre volumul „Rugăciunile Templierului” de Cristian Tiberiu Popescu, Fundaţia Culturală Libra, 2012:
“Din trista poveste a templierilor, Cristian Tiberiu Popescu a ales răspunsul cavalerului Elie Aymeri, din dioceza Limoges, care, la 1 aprilie 1310, a remis tribunalului inchiziţiei o lungă rugăciune în chip de mărturisire a credinţei sale. Tribunalul dorea dovezi ale trădării acestor bravi luptători pentru apărarea locurilor sfinte, şi, timp de şapte ani, i-a ţinut la închisoare schinjuindu-i pentru a-i facă să mărturisească de bună voie că l-au renegat pe Cristos, au scuipat pe cruce, au practicat sodomia, etc. Mulţi templieri au recunoscut formal, alţii au murit în chinuri, alţii au fost – cum, se ştie – arşi pe rug. Istoria e istorie – literatura, nu. Autorul scenarizează o situaţie face realitate din decupajul istoric şi discută liber, adică actual, rupt de timp, patimile acestui cavaler şi ale acelor cavaleri cu destine diferite. Din necesităţi narative, el îşi imaginează că Elie Aymeri a fost lăsat în temniţă după ce a predat rugăciunea sa către tribunal – şi acolo el a reluat tema pe mai multe voci, adică a scris şi rescris această rugăciune pentru gardienii care-l păzeau. Unuia îi spunea ceva, altuia altceva, celui de-al treilea îi repta povestea sau îi adăuga lucruri noi, etc. Astfel, poemul conţine şapte “voci”, numite ca atare, întrerupându-se, completându-se, dând la început impresia de amestec dar distingându-se cât se poate de clar pe măsura înaintării în lectură, cu intenţia se se armoniza. Nu este, aşadar, o rugă continuă, sunt mai multe rugi, iar în spatele fiecăreia se văd stări diferite ale acestui Elie Aymeri pe care Cristian Tiberiu Popescu îl aduce în literatura română. Este, desigur, şi o voce pioasă – dar şi una revoltată, una a credinţei dar şi una a credinţei zdruncinate, chiar o revboltă în genunchi – o psihologie întreagă, adică harta sufletului unui individ care poate fi contemporan cu noi. O singură grijă pare a avea bravul cavaler: să nu semene cu Prometeu în faţa lui Zeus. El îşi ia, de aceea, continuu aproape, măsuri de precauţie: ”Eretic nu sunt, nu mă ştiu; / poate devin pe dată, / când Ţie-acestea Ţi le spun, / şi nu o fac în şoaptă, / ci-Ţi spun fără să mă feresc, / aşa cum se spun toate / Lui Dumnezeu Cel prea iubit / ce Tată-ţi e-n vecie. // Templierul cel nebun îmi zic, / nu-i nume de ocară, / cum nici de laudă nu e – / neobişnuit se-arată / şi este nume de-ncercări, / nume de unghi, ca piatra. // … Azi, Doamne, mi-ai rămas dator / şi am să-mi cer răsplata.” (II,Vocea I). În altă parte: “ Îngerul meu ocrotitor / Îşi face bine slujba – / că îmi aduce în urechi / din nou, ce poruncit-ai: / Dacă duşmanul ţi-a lovit / obrazul, dă-l pe cel’lalt…/ Dar ameţii de-atât întors / şi nu se mai sfârşeşte!” (X, vocea VI). Observăm: cu toată reţinerea, “datoria” este definită în nunmle pietrei unghiulare, deci este fundamentală – iar vorbele lui Crist sunt interpretate. Mai impresionante decât aceste ieşiri prometeice sunt, însă, rugile adevărate, calde, către divinitate – şi nu pentru sufletul sau trupul său, ci pentru ceilalţi fraţi de suferinţă şi pentru urmaşi. Dacă i se poate reproşa ceva, din punct de vedere inchizitorial, desigur, acestui cavaler – este că se vrea întemeietor de religie (creştină), face din experienţa luptei şi a suferinţei proprii – temei pentru interpretarea dogmelor existente la acel moment. Autorul doreşte, parcă, să dea argument tribunalului pentru decizia de condamnare a templierilor: ei au făcut altă religie creştină, au fost nişte reformatori cu mult înainte de literă. Dar, acesta fiind conţinutui de idei al cărţii, ca să zicem aşa, mai interesantă ni se pare, pentru litreratură, maniera tratării, scrierea ca poezie. Cristian Tiberiu Popescu topeşte în aceste poeme literatura mare a lumii, intelectualismul adânc atrăgându-te la tot pasul. Mi se pare, apoi, o interesantă salvare a versului românesc clasic, de factură Coşbuc-Alecsandri să zicem: eliminând rima, care ştanţează, dublează, bruiază – Cristian Tiberiu Popescu păstrează ritmul arătându-ne cât de vie poate să devină această curgere /aşezare de cuvinte într-un urdiniş fără praguri. Asta mă face să revin, zicând împotriva zicerii: câtă literatură – atâta istorie.
În totul, un volum remarcabil de versuri care se aşează regal în şirul operei ştiinţifice şi litrare a autorului – marcând, ca să zic aşa, cărţile care de acum încolo, la maturitatea deplină, fi-vor cu toate purtătoare de coroană.”
N. Georgescu
