Scriitoarea Mariana Gorczyca a trimis, pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro, un text despre prezenţa ei la Londra, în timpul desfăşurării Olimpiadei recent încheiate. De ce a ales această destinaţie şi cu ce impresii a revenit puteţi citi în textul pe care îl redăm, integral, mai jos.
Cinci zile în Capitala Marii Britanii, cât numărul cercurilor olimpice, au fost exact cât mi-au permis restul de vacanță, contul din bancă și evenimentele din familie. Dar cele cinci zile, sosire în 5 august dimineața și plecare în 10 august seara, au fost atât de pline încât dau pe dinafară impresiile, achizițiile, revelațiile, suavele nemulțumiri, sutele de fotografii.
De ce m-am dus la Londra și nu în Caraibe ? În fond, m-ar fi costat cam la fel. Pentru că mi-am dorit să fiu prezentă la o ediție a Jocurilor Olimpice de când mă știu.
Fiindcă, pentru prozatorul și jurnalistul din mine, spațiile aglomerate precum târgurile de carte, gările, piețele, aeroporturile au constituit din totdeauna oferte maxime de a-mi decupa personaje și subiecte. Nu am ocolit șansa participării la Campionate Mondiale în Brazilia, Franța, Croația, la competiții prin toată Europa. De fiecare dată mă bucuram de diversitatea culturală, lingvistică, de manifestare a celor care reprezentau țările calificate, nu mai mult de 16 sau 24.
Ce show total al diversității poate fi însă Olimpiada ! Practic, nicio entitate statală de pe glob nu a lipsit.
Și unde s-a ținut această ediție?
La Londra, unde minoritățile etnice – indieni, asiatici, africani dar nu numai – constituie oricum o treime din populație.
La Londra, unde din forfota veselă prezentă în Trafalguar Square pătrunzi în mulțimea copleșitoare a pictorilor prezenți în National Galery, ale căror tablouri ți le-ai dorit toată viața să le vezi de la doi, trei metri, neintermediate de hârtia unor albume. Popasul în fața tabloului lui Velasquez, The Toilet of Venus, îți prilejuiește nu numai bucuria privirii artistice dar și scanarea discretă a tinerilor artiși care transpun schițe în caietele lor. E cocteilul acela de preocupare, admirație, detașare care dă chipului aură.
La Londra, unde în aceeași zi te poți îndrepta pe jos spre British Museum, cu escală în piața Covent Garden, unde aritiști stradali fac stand up comedy iar târgul de obiecte vintage te acaparează prin oferta de exponate reprezentând toată lumea britanică.
La Londra, unde mi-am ales hotelul și pentru situarea lui în Bloomsbury, areal literar prin excelență, precum și datorită stației de underground Russell Square, la un minut distanță. De aici, pe linia Piccadilly, intersectată în Green Park cu noua linie Jubillee, puteai ajunge la locurile de desfășurare a competițiilor olimpice.
Cu metroul, tube-ul lor, am fost la North Greenwich Arena, la gimnastică, alături de Otilia Benak, de fel din Beiuș, ingineră în Helsinky, venită la Londra special pentru Cătălina Ponor, Sandra Izbașa, Mariana Bitang, Octavian Belu. Am băut bere cu un economist român, căsătorit cu o englezoaică, fani Cătălina Ponor, cu toții așteptând împreună cu alți suporteri acoperiți de steaguri tricolore ieșirea echipei de gimnastică a României din sală, pentru felicitări, fotografii, autografe, cum tocmai făceau rusoaicele și americancele în proximitatea noastră. România încheia competiția cu un bronz, un aur și un argint. Doream să ne bucurăm alături de ele. Care alt sport românesc se mai putea lăuda cu trei medalii ? Au ieșit însă discret, nu a fost dat să ne întâlnim. Drept pentru care berea noastră a acompaniat discuții despre industria sportivă din spatele unor medalii, de atenția acordată în alte țări medicinii sportive, ingineriei performanței, muncii de căutare permanentă de talente și de selecție atentă.
Câteva stații mai încolo, practic la capătul liniei Jubilee, se afla Parcul Olimpic. Fără posesia unui tiket era imposibilă pătrunderea în Parc. Măsurile de securitate, mulțimea filtrelor, a voluntarilor vigilenți, a polițiștilor amabili dar fermi au făcut din această Olimpiadă cea mai sigură competiție mondială. Ca să pătrunzi atât în North Greenwich Arena cât și în Parcul Olympic prezentai tiketul care trebuia să fie pentru o competiție ce se desfășura neapărat în acea zi, treceai apoi prin filtre lungi ca pe aeroport, puneai în tăvițe tot ce însemna metal, treceai prin poarta de scanare a trupului, își recuperai obiectele personale, mai făceai câțiva metri și codul de bare de pe bilet mai era verificat elctronic încă de două ori, a doua oară la pătrunderea pe Stadionul Olympic, sau pe Velodrom, sau în Box Arena sau în Basketball Arena, unde am ajuns eu să văd sfertul de finală la handbal masculin Suedia -Danemarca. Prețul biletului, de data aceasta, în A Category, adică aproape de teren, a fost 75 de lire.
La Londra, fiindcă în Olypic Park aveai parte nu numai de competiții sportive de cel mai înalt nivel dar și de un spectacol arhitectonic acordat perfect noului mileniu, de jocuri de oglinzi, de defilarea zepelinului, de magazine imense, de alei în care puteai da nas în nas cu tot felul de mari figuri ale sportului mondial, cum a fost în una din zile în care o mulțime de jamaicani (probabil pe perioada Jocurilor Olimpice de la Londra nu a mai rămas niciun jamaican acasă) care se îndreptau surescitați spre Terasa jamaicană. Acolo a venit însuși Usain Bolt pentru a-și saluta compatrioții și fanii din toată lumea, el însuși fiind un spectacol în sine, așa cum se manifesta în vremurile de glorie Cassius Clay. Și încă nu cucerise a treia medalie de aur. Apoi, după amiaza, am văzut un grup numeros de suporteri francezi, bucuroși pentru calificarea echipei masculine de handbal a Franței în semifinale, ducându-se în fața marelui Studio BBC, aflat undeva la înălțime, și, aliniați, au făcut cu toții același gest cu brațele-săgeată al jamaicanului, strigand în engleză (surprinzător pentru francezi) : I love BBC.
La Londra, pentru mine, a însemnat, în ultima zi, o vizită pe urmele lui Mircea Eliade, în Belgrave Square, apoi pe Cromwell Road, o stradă pe care am auzit mult limba franceză din cauza prezenței în zonă a Institutului Cultural Francez, o stradă cu case aproape identice, cu coloane la intrare, câteva trepte și, neapărat dar atât de inutil, un curățător din metal pentru încălțăminte.
Vizavi de Muzeul de Științele Naturii mi-am amintit de Noaptea de Sânziene și l-am simțit atât de acasă pe atașatul cultural și de presă din 1940, Mircea Eliade.
Poza 6 cu muzeul de stiintele naturii (1986)
O stradă liniștită pe durata Olimpiadei, ca un contrapunct la ceea ce se întâmpla la mică distanță, în Kesington Gardens și Hyde Park, uriașe spații verzi populate de un număr copleșitor de sportivi, jurnaliști și turiști veniți din toată lumea.
Competiția olimpică nu mai este de mult doar între sportivii diferitelor țări. Este o competiție între orașele-gazdă.
Îndemnul olimpic mai rapid, mai înalt, mai puternic a fost la Londra completat de mai mult.
Mariana Gorczyca
