Joi, 21 iunie 2012, ora 12:00, la sediul Uniunii Scriitorilor- Filiala Cluj, va avea loc lansarea antologiei „Povestiri din ambele secole” de Lucian Pop, Editura Ecou Transilvan. Invitaţi: Irina Petraş, Ovidiu Pecican, Ion Mureşan.
„Cea dintîi caracteristică a scrisului lui Lucian Pop este legată de concreteţe şi de dimensiune. Fabulaţia sa, chiar dacă dă semne că este inepuizabilă, este redusă de autor la strictul necesar, fiind ţinută sub o observaţie strictă, nedepăşind niciodată spaţiul de manevră al comunicării unei întîmplări, scopul autorului fiind acela de a se elibera de povara faptelor care-l asaltează, lăsînd deoparte (sau neglijînd cu intenţie) tot ceea ce iese practic din stricta povestire, respectiv portretul, descrierea, analogia, caracterizarea psihologică, analiza sufletească, crearea de atmosferă. O altă trăsătură a scrisului său este neverosimilitatea. Oricît ar pleca scriitorul de la fapte şi întîmplări reale, ele sînt deviate pe parcurs de la înlănţuirea logică a faptelor, pentru a intra în domeniul multiplicării posibilităţilor, a schimbării de macaz, a inversiunii de semne epice. Faptele narate devin total incredibile, imposibil de întîmplat în logica firescului, dar absolut coerente şi credibile în ordinea metafirească (suprafirească) pe care autorul o dă naraţiunii sale. Proza lui debutează brusc, cu o intrare imediată în miezul acţiunii, fluxul narativ fiind cel dominant, cel care acaparează totul, evoluînd rapid spre deznodămînt şi sfîrşindu-se tot atît de brusc cum a început. E o proză cu finaluri neaşteptate, greu de intuit în evoluţia ei internă, cu multe surprize şi capcane de tot felul, trăind din bulversare şi neverosimilitate. Uneori ea tinde să se apropie de proza de sorginte SF, alteori capătă inflexiuni de basm sau de fabulă. Unele dintre proze beneficiază de un incipit caracteristic de poveste („A fost odată un faimos pilot de curse”; „Era un rege ce-şi trimisese prinţişorul la şcoală”; „Era un sat căruia i se zicea Pîglişa” etc.), cînd nu împrumută chiar personaje din tezaurul folcloric popular, cum ar fi Făt Frumos, Ileana Cosînzeana Scufiţa Roşie, Ochilă, Dracul ş.a., după cum, alteori, sensul epic al povestirii pare să fie o simplă ilustrare a unei fabule, pusă sub formă de morală la sfîrşit: „Cine e soţul Ilenei Cosînzene, acela e Făt Frumos”; „De multe ori, sacrificîndu-te pentru altul, îţi salvezi propria piele”; „Sînt ocupaţii atît de detestate, încît orice fel de bine ar face indivizii care le practică, noi îi privim cu aceeaşi suspiciune şi antipatie” etc. În acest cîmp fără sfîrşit al invenţiilor epice, Lucian Pop se descurcă cu multă abilitate, apelînd la personaje extrem de diverse, acţionînd după legile unei fantezii pline de neprevăzut, chiar dacă uneori apelează la personaje-animale, cum este cazul disputei dintre măgar şi hipopotam (Cămătarul), la personaje sacrosancte (Dumnezeu şi Sf. Ilie) sau chiar luate din lumea politică românească (Tăriceanu, Iliescu, Coposu sau Raţiu), fie rescriind episoade din istoria naţională, cum ar fi raportul dintre Vlad Ţepeş şi Matia, bătălia lui Ştefan cu turcii de la Podul Înalt etc., pedalînd uneori fie pe elemente de humor, fie de farsă şi parabolă. Ca atare, cele ma multe texte poartă chiar numele de „poveşti”, cum ar fi Povestea partidelor, Povestea băncii Crescento, Povestea leliţelor, Povestea căpitanului Bragadiru, Povestea singurătăţii etc. Meritul autorului este că acţiunea traversează în multe cazuri spaţiul unui concret anecdotic comun, spre a plonja în zona misterele nebuloaselor vieţii şi trăirilor umane, într-o zodie a imperceptibilului, ingenuităţii şi purităţii aspiraţiilor umane, a sentimentelor delicate şi a visurilor neîmplinite. Aspiraţia spre mai bine, spre frumos şi corectitudine şi demnitate umană face din „poveştile” lui Doru Pop o lume aşezată sub semnul moralei şi binelui comun, stimulînd fantezia şi imaginaţia cititorului spre a-l urma în aria feerică a existenţialului, într-o continuă goană de depăşire a convenţiilor şi stereotipiilor de fiecare zi.”, a scris Mircea Popa.
