Se cuvin spuse cîteva lucruri despre tranzitivitatea sa excepţională, despre dialogismul fundamental al acţiunii sale critice, desfăşurată în toate dimensiunile şi zările ei, dovedind, exemplu viu, că aceasta nu este doar o stare de implicare oţioasă, o stază, ci şi, poate mai important, o căutare altruistă, o deplasare către pulsaţia vie a literaturii. Şicanat în nenumărate rînduri, mai pe faţă, mai pe din dos, deseori cu o ironie nemiloasă şi nemeritată, pentru presupusa lui mobilitate, suspectă de inconsecvenţă sau superficialitate, un soi de risipire lipsită de puncte cardinale, Marin Mincu răspunde, într-un interviu luat de Virgil Diaconu, printr-o frază de o frumuseţe rară, dureroasă măcar pentru cugetele tinerilor păstoriţi la cenaclul Euridice. De fapt cuvîntul „păstorit” este cu totul inadecvat, fiindcă animatorul cenaclului s-a situat în fiece clipă în relaţie de strictă egalitate, de parteneriat cu emulii săi. Nu pot fi cuvinte mai frumoase rostite de un critic literar: „Mi se pare semnificativ că, în loc să se observe faptele reale, unii se alarmează de mobilitatea mea critică, ironizîndu-mă perfid pentru că m-aş afla mereu «în căutarea unei noi promoţii». Îi asigur că voi fi mereu în căutarea celei mai noi promoţii» şi o voi sprijini pe cît îmi va fi posibil, întrucît nu-mi place să mă fixez definitiv niciodată, iar pe de altă parte, un critic autentic e chemat să contribuie la avansarea întregii literaturi, dincolo de înrolarea sa «cronologică» într-o generaţie sau alta.”
Daniel Cristea-Enache
Evident că există și cuvinte mult, mult mai frumoase rostite de un critic literar.
Exagerarea omoară citatul, care, oricum l-am învârti, nu e decât o ”reacție de apărare”, o raționalizare a unei stări naturale de agitație (intelectuală în acest caz), care îl apropie foarte mult pe critic de agitația celor care se îmbracă tot timpul după ultima modă, privilegiind cele mai excentrice tendințe vestimentare, sofisticate și ieșite din comun, însă în primul rând pentru că reprezintă o noutate cu orice preț.
Greu de crezut că în fișa postului de ”critic autentic” este trecută specificația: ajută la ”avansarea întregii literaturi”.
Și apoi, să nu începem să ne punem serios întrebarea, cum a ajutat critica literară la ”avansarea literaturii” de la ”Epopeea lui Ghilgameș” la, să zicem, ”Morții mă-tii”. Cum?