Gheorghe Crăciun, „Viciile lumii postmoderne”, prefaţă de Carmen Muşat, Ed. Tracus Arte, 2011
Vechile evenimente istorice, opere de artă, monumente arhitectonice, moduri de viaţă şi de comportament, marile nume ale muzicii, literaturii, picturii etc. revin în prezentul nostru lipsit de memorie, pentru a fi consumate încă o dată, după gust, în prezentări simplificate, hiperbolizate, recolorate chicios precum peliculele de la începuturile cinematografiei, în readaptări ironice, parodice, cinice, declarat artificioase, viciate invariabil de principiul imbatabil al accesibilităţii şi al limitării la cîmpuri vizuale cît mai reduse, defective de 
perspectivă.
Aşa încît gîrbovirea, împotmolirea şi descompunerea omului – pentru a merge înainte cu termenii lui Mattéi – sînt efectele închiderii noastre în acest prezent care-şi reciclează trecutul în formele deriziunii, sînt urmarea suspiciunii noastre faţă de o posibilă revenire la vechea ierarhizare distinctivă, calitativă, etică în ultimă instanţă, a actelor vieţii.
Cuvintele filozofului francez permit chiar şi o înţelegere a lor în sens propriu. Gîrbovirea e un rezultat al atenţiei noastre continue faţă de diversitatea ofertelor care ne stau la picioare. Postmodernitatea e aceea care a inventat oamenii cu gluga pe cap, urechile astupate de căşti şi ochii în pămînt. Împotmolirea e o scufundare pas cu pas în magma eteroclită a concretului unei lumi fără istorie, din care în zadar mai încercăm să evadăm, pentru că structurile ei nu mai sînt ancorate în religia modelatoare a progresului. Cît despre descompunere, aceasta e consecinţa firească a unei politici a umanului care pare să mizeze totul pe tactilitate, voluptate, plăcerile cărnii, gurmanderie, orgasm, remodelare corporală, frumuseţe epidermică, extaz audio-vizual…
Daniel Cristea-Enache
