La Editura Brumar va apărea volumul de poezie „Vântureasa de plastic”, de Marius Chivu, debutul în poezie al criticului literar.“Am scris această carte acum 6 ani, dar n-am îndrăznit s-o public până acum întrucât, având la bază o dramă familială, am considerat că publicarea ar fi mai degrabă un act indecent, m-am temut ca experienţa personală de la baza ei să nu fie mai importantă decât ceea ce ar putea însemna ca literatură… Acum însă sper să fie exact invers pentru cei care o vor citi. Am publicat-o tocmai pentru că este cea mai adevărată carte pe care aş fi putut-o scrie vreodată. Pur şi simplu nu puteam debuta cu altceva.”, a scris autorul. Andra Rotaru a dialogat cu Marius Chivu despre acest volum, dar şi despre volumul „Trei săptămâni în Himalaya” care va fi publicat la Editura Humanitas, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
„Vântureasa de plastic” este cea mai sinceră carte de poezie cu care ai fi putut să debutezi. Poate poezia să prelungească o emoţie puternică, să ajute spre vindecare, să creeze o lume compensatorie suficient de puternică pentru viaţa de zi cu zi?
Nu cea mai sinceră, cea mai adevărată, pentru că nu cred că sinceritatea şi adevărul se suprapun perfect.
Apoi, tocmai pentru că poate să prelungească o emoţie puternică, poezia nu ajută prea mult vindecării şi, insistînd acolo unde ar fi trebuit să intervină tăcerea, nu compensează nimic. E un mit (sau o speranţă) faptul că scrisul e terapeutic; nu scrii să te vindeci, scrii ca să-ţi aduci aminte şi, astfel, să te pedepseşti continuu. Nu anulezi durerea prezentului scriind, ci o multiplici în viitor: cartea este chihlimbarul durerii pe care o conservi în metafore ca s-o ai mereu sub ochi, cît mai reală, dacă nu la fel de intensă.
De fiecare dată cînd vei deschide cartea, durerea va fi acolo, te va aştepta. De aceea, scrisul nu e inocent, scrisul este ispită pură, adică slăbiciune şi indecenţă, este beneficiul vinovat al unei suferinţe pentru care n-ai nici un merit, dar pe care îl încarci cu iluzia că poate umilinţa de a scrie va fi convertită într-o relativă glorie personală. Oricum scrisul e, pe deasupra, şi egoist, căci îl va face şi pe cititor complice. Şi cu cît cititorii vor fi mai mulţi, răspîndind expresia şi experienţa durerii, cu atît vina scriitorului va fi mai mare.
Dacă unii scriitori neagă existenţa propriei biografii în texte, în ce mod te identifici tu cu personajul masculin şi în ce fel se identifică el cu tine?
Am scris cartea asta ca pe un jurnal de dragoste şi frică în versuri, dar nu am scris-o singur. Mă văd ca pe un co-autor întrucît multe expresii nu-mi aparţin, le-am primit de-a gata, eu doar le-am răsucit în mintea mea, le-am re-formulat pe hîrtie şi le-am semnat, protejat fiind de însăşi natura literaturii care beneficiază de prezumţia de dedublare. În orice carte funcţionează principiul reflexiei, e ca în oglindă cînd te priveşti dublat dar pe dos: reflexia e absolut perfectă, dar tu te vezi pe tine altfel decît te văd ceilalţi.
Varianta tipărită a cărţii nu a reţinut cîteva meta-poeme în care vorbeam despre însăşi natura şi semnificaţia scrisului făcut public. Într-unul dintre acele poeme părăsite erau cîteva versuri care puneau problema fatalităţii scrisului şi a identităţii autorului: „care ar fi promisiunile metaforelor / ce vanitate este aceasta / ce înseamnă totul / cine este eu? / ce aşteaptă eu scriitorul de la mine fiul însoţitor?”. Poate şi de-asta am ţinut cartea doar pentru mine vreme de şase ani. În cele din urmă însă mi-am dat seama că riscă să devină scheletul din debaraua mea literară. Şi l-am eliberat cît încă mai avea viaţă în el. Dar m-am eliberat, astfel, şi pe mine. Între timp am împlinit şi cei 30 de ani sub care îmi interzisesem să public vreo carte, aşa că, de aici încolo, mă voi identifica mai des cu tot felul de alte personaje.
Scriind acest volum ai ajuns şi la o altă cunoaştere, mai bună, a ta?
Doar în măsura în care slăbiciunile şi temerile mele interioare, unele neactivate, latente, vagi, s-au definit mai clar. Poate că ştiu ceva mai multe despre mine, dar nu ştiu dacă asta înseamnă că mă şi cunosc mai bine.
„dincolo de uşile batante / un Dumnezeu în halat reface lumea / pentru un singur om”…
Am vanitatea să cred că fiecare vers spune ce a fost gîndit şi ce trebuie să spună. Precum apele, unele versuri sînt mai curate, line şi limpezi, altele sînt repezi, adînci, tulburi, uneori chiar murdare. Nu mi se pare decent să mai adaug alte cuvinte pe lîngă cele scrise. Nici nu e recomandabil întrucît poezia e mai mult pentru cei care o pot citi şi mai puţin pentru ajutaţi sau îndemnaţi s-o facă.
Relaţia cu religia transpare, fără să fie numită direct: „toate gândurile se transformă în rugăciuni / ca apa în vin” …
Da, nefiind o persoană religioasă, a fost şi pentru mine nu o revelaţie, dar o dimensiune surpriză a cărţii, un teritoriu străin pe care l-am explorat curios, nu transfigurat. Oricum, în profunzimile lui, actul scrisului e religios şi n-am insistat, m-am oprit doar la cîteva detalii, scene şi percepţii religioase din teama de a nu crea redundanţă.
Speranţa dă naştere ludicului, obiecte înainte înfricoşătoare se transformă în „jucării”. Se poate vorbi de mici psihoze „intertextuale”?
În această carte, ludicul este frica împrumutînd masca nostalgiei. Dar n-o să-mi fac singur hermeneutica propriei poezii! Tot ce mai pot să spun este că ludicul, dincolo de faptul că defineşte relaţia dintre cele două personaje înainte ca dezastrul să se producă, are şi funcţia de a mai detensiona ceea ce ar fi putut deveni foarte uşor o carte insuportabilă. Mi-aş dori mult ca cititorii „Vînturesei” să şi rîdă sau măcar să zîmbească. Eu însumi am făcut-o deseori, şi trăind-o, şi scriind-o, oricît de greu ar părea de crezut.
Ce a adus bun acest volum, atât pe parcursul scrierii sale, dar şi finalizat fiind?
Cred că e prematur să pot răspunde, mai ales că despre resorturile interioare nu se poate vorbi atît de uşor şi nu doar pentru că ar fi indecent, dar şi pentru că nu-mi mai amintesc totul cu precizie. Au trecut, totuşi, şase ani care au adus, la rîndul lor, alte şi alte lucruri bune şi rele, unele la fel de intense şi de importante. Bun s-ar putea să fie faptul că am debutat în cele din urmă şi că am făcut-o cu o carte care s-a întîmplat să fie, din fericire şi din păcate, foarte specială. Dar, din nou, nu ştiu dacă nu cumva toate astea o să arate altfel în viitor.
Anul 2012 nu este numai anul debutului tău în poezie. La Editura Humanitas, în colecţia „Călătorii”, va apărea volumul „Trei săptămâni în Himalaya”.
Da, cărţile astea două pare că s-au aşteptat una pe alta. Decizia de a publica „Vînturesa” a depins şi de faptul că scriam deja la „Himalaya”, iar eu ţineam mult la ideea de a debuta cu poezie. Practic, n-am mai avut de ales, a trebuit s-o public. Aşa cum, probabil anul viitor, odată apărute aceste două cărţi, voi putea, în sfîrşit, să-mi definitivez şi să-mi public volumul de povestiri la care deja lucrez. În ultimii ani am îngrijit cîteva antologii de proză scurtă (din Mihail Sadoveanu, Anton Holban, Teodor Mazilu şi Cristian Teodorescu), am iniţiat şi am coordonat cîteva volume colective („Cartea cu bunici”, „Iubire 13” şi „Primul meu porno”), am scris în alte cîteva antologii („Poveşti erotice româneşti”, „Intelectuali la cratiţă”, plus alte volume din colecţia „Prima dată” a editurii ART, dar şi altele), am tradus din Tim Burton, Paul Bailey, Oscar Wilde, Lewis Carroll (momentan lucrez şi la un Mark Twain), astfel încît acum doresc să mă concentrez pe propria mea literatură, proză scurtă şi eseistică. Încep să mă simt stăpîn pe scrisul meu şi cred că am cîte ceva de spus.
