Au fost odată ca niciodată, într-o lume paralelă, nişte oamnei care, de la răsăritul soarelui până-n amurg, ori din amurg până-n răsăritul soarelui, scriau literatură. Şi-atunci când (rareori!) se făcea că nu scriau, tot la ceea ce numeau ei literatură le era gândul.
Cam învechit, cam fără rost (după unii), acestor oameni (în fapt, nişte copii mari) li se spunea…scriitori. Iar celor cărora trecuseră probele de măiestrie ale breslei, li se spunea chiar “scriitori profesionişti”.
Despre aceştia din urmă, cu voia dumneavoastră, va fi vorba în basmul nostru. Un basm dintr-o lume paralelă (şi nu prea).
Să ne închipuim acum că unul dintre scriitori, după ce-a scris o carte, vrea să-şi editeze opul. De-aici, firele poveştii o (cam) iau razna în două direcţii. Aşa, ca în răscrucea de drumuri din poveste. Numai că în basmul acesta, stânga şi dreapta (cam) seamănă. (Dacă vi se pare asta o aluzie la…, înseamnă că aţi intrat în alt basm).
După întrebarea (mai amabilă, mai colţuroasă) ”ce putem face pentru dumneavoastră?” şi după ce scriitorul cu pricina îşi oferă cartea spre publicare, i se pot adresa alte două întrebări, după caz. Prima, dacă e dispus să aducă bani de-acasă şi să-şi plătească editarea. Dacă da, precum în cunoscutul banc, există două posibilităţi: fie dă banii, se editează cartea şi i se pune în braţe întregul tiraj- la revedere şi pe altă dată- fie i se editează cartea şi apoi el, autorul, îşi cumpără tirajul- şi tot la revedere şi pe altă dată. (Dacă vi se pare că ambele posibilităţi sunt, în fond, una şi aceeaşi, vă aflaţi chiar în basmul nostru).
A doua întrebare e niţel mai răsucită, dar trage cu ochiul tot la banii de-acasă ai autorului. Căci el e întrebat cum îşi va promova cartea, în cazul în care editura i-o tipăreşte. Oricât de puţin informat în domeniu ar fi scriitorul cu pricina, el ştie că să asta e de fapt, treaba editurii. Şi mai ştie că el, chiar dacă s-ar pricepe, nu are acasă bani de investit într-o asemenea strategie de vânzare a cât mai multe exemplare din respectibul tiraj, în aşa fel încât, din încasările finale, să-şi primească micul procent. Aşa că, în cazul în care n-a primit vreo moştenire mănoasă ori n-a câştigat la loto, renunţă. Şi-l lasă pe editor să ofteze uşurat: “Ce să-i faci, literatura română contemporană nu rentează.”
Excepţiile (de numărat pe degete) ţin de alt basm, dintr-o lume perpendiculară…
Şi totuşi, povestitorul (că de-aia e povestitor) trebuie să-i ofere o şansă şi scriitorului din basmul său. O poate găsi pe tărâmul anecdotei. La întrebarea adresată de preşedintele breslei care a făcut pentru scriitori mai mult decât toţi urmaşii săi la un loc unui cunoscut calambrgiu- “Ce putem face pentru dumneavoastră?”, răspunsul hâtrului a fost prompt: “Înfiaţi-mă!” Binecuvântată şansă, nu?