Suntem tot mai prinşi de formate, reţele şi prefabricate de viaţă. Pe repede-înainte, trăim într-un film care ne goleşte de sinceritate, de emoţie, de liniştea interioară şi de spiritualitate. Un film regizat, în mare parte, de forţele consumismului şi ale unor mijloace tehnologice ce ne oferă alienare şi comunicare de masă fără comunicare. Aceste gânduri mi-au venit în minte după ce am fost martorul şi chiar actorul unui spectacol-instalaţie creat de Cosmin Manolescu, la etajul 13 al Hotelului Intercontinental din Bucureşti. Un spectacol despre biografia subiectivă a unui cuplu care, după experimente şi trăire postmodernă, se bucură de Nevoia de Celălalt!
Intru alături de alţi şapte spectatori într-o cameră întredeschisă de hotel. El şi Ea (Cosmin Manolescu şi Catrinel Catană) stau în faţa uşii întredeschise, legaţi de un fir uriaş de mărţişor. Un fel de cordon ombilical care face mişcările lor ca de mecanism întors cu cheia, ca de marionete ale unui păpuşar care vrea să sublinieze că libertatea de mişcare poate fi totală numai când reuşeşti să te eliberezi de fire, de mecanisme, de şabloane, de prejudecăţi. La radio se aud cântece şi vorbe spuse în ruseşte. Trec cu mare grijă peste firele ce-i leagă pe El şi Ea. Mă aşez în fotoliul din camera 1306 gata să-i privesc pe protagonişti şi pe spectatori. El şi Ea se mişcă din dormitor în sufragerie, legaţi de şnurul de mărţişor şi interacţionând cu fiecare dintre spectatori, până în final, când se rup de cordonul ombilical pentru a vorbi despre prima iubire, pentru a asculta mantra liniştitoare a unui terapeut, pentru a exersa gestul eliberat de convenţie, urmări şi constrângeri. Nu voi oferi mai multe detalii pentru că spectacolul-instalaţie creat de Cosmin Manolescu se bazează foarte mult pe improvizaţie, pe stare, pe relaţia cu Celălalt. Pot să spun cu mâna pe inimă că proiectul „Camera 1306 (I Am Myself)” e un poem despre dragoste şi eliberarea de sine…
Dan Mircea CIPARIU
