Baritonul Dan Iordăchescu este singurul muzician român care a avut prilejul de a cânta alături de Luciano Pavarotti. Jurnalistul Gabriel Argeşeanu a dialogat cu Dan Iordăchescu despre îndelungata sa activitate, interviul urmând să fie inclus în volumul în pregătire “Dialoguri convexe” (vol. II), coordonat de Gabriel Argeşeanu.
Bunica dumneavoastră dinspre mamă a ținut un fel de jurnal din care reiese că vă aflați a treia oară la Roșiorii de Vede, contrar unor informații sosite de la persoane din anturajul dumneavoastră, care susțin că sunteți aici prima dată. Nu pare un amănunt senzațional, dar aș dori să-l lămuriți.
Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Ceea ce știu este că am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam 14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraș. Copil fiind mi se păreau fantastice, dar peste ani am constatat că erau inspirate din fragmente de realitate roșioreană. O lume fantastică ce s-a născut dintr-o lume a realităţii peste care nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş – despre care ştiu că ar fi mai vechi cu două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani-, părinţii mei mi-au arătat locuri, povestindu-mi despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie, deși la început nu eram conștient de acesta.
Acum, la această vârstă, când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit vibrant cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă a fost o simplă concesie ori doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă, cert este că m-am emoționat. Mi-a răscolit copilăria, aceasta fiind cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Și avea dreptate, pentru că avem nevoie de ceva în noi care să ne susţină ca oameni.
Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului, pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă, având şi un comportament adecvat.
În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi dețineți o informație corectă. Prin 1954, nu-mi aduc aminte ziua și luna, am cântat la Roșiori cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București (1952 – 1956), unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Îmi amintesc că am interpretat două piese, iar în următoarele doua zile am cântat la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme ale sale, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare. Mergând la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit. După ce au trecut primele clipe de derută, realizând situația ingrată, fără a lua vreo clipă în seamă hilarul situației, Goangă a început să urle după ajutor, ceea ce în primă fază a șocat pe toți. Bineînţeles este o povestioară nostimă, pe care puțini o știu, chiar și eu o uitasem, dar care mi-a revenit în memorie venind spre Roșiori.
Ce nu aveam cum să uit, este succesul extraordinar de atunci, fiind actanții de pe scenă aplaudaţi îndelung de, cred, vreo 200 de roșioreni prezenți la spectacol.
Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui artist ce poate atinge performanța?
La Iaşi, când aveam 16 ani şi cântam în corul Mitropoliei, unde fusesem recomandat de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, deoarece nimeni la acea vârstă nu mai făcuse așa ceva. Mi-au dat să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. În acele momente am avut revelaţia că se petrece ceva special cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume mondial.
Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, grație și tehnologiei ce a făcut posibil ca spectacolele mele din Statele Unite, și nu numai, să fie televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american. În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia în 52 de reprezentații scenice. Am ținut și o statistică din care reiese am întreprins 262 de turnee internaționale în 61 de țări, în 61 de capitale, peste 80 de metropole și 331 de orașe ale lumii. Mai mult, în aproximativ 1100 spectacole de operă am interpretat 45 de roluri importante și am dat glas la peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Cariera m-a purtat pe cele mai importante scene de operă ale lumii (n.a. Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, Balșoi din Moscova, ori scenele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas ș.a.m.d.). Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce m-a înconjurat am primit cu bucuria începutului, chiar dacă nu era pentru prima dată când eram în acel loc. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că mi-am propus să învăţ permanent. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, agățând pe geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu am luat de la toţi câte ceva şi, prin discernământ propriu, am filtrat ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Iar această atitudine m-a dus la adevărata împlinire.
Există momente în viața artistică când nu te afli în cea mai bună formă, iar artistul trebuie să găsească modalitățile de exprimare scenică care să nu trădeze starea de disconfort în fața publicului. Cum ați evitat deconspirarea momentelor mai puțin faste și cu cine v-ați completat muzical cel mai bine dintre partenerii de scenă?
Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că unui har pe care ţi l-a dat Dumnezeu nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când zăresc licărul de fericire din ochii spectatorilor, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol. Pentru mine gestica şi mimica contează enorm. Pe acestea mi le-am însuşit în anii de teatru, eu fiind absolvent al Facultății de Teatru din Iași (1948-49), și probabil de aceea nu-mi sunt sesizate momentele când nu sunt în formă maximă. Artiștii sunt tot oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe. Este o zonă artistică în care aceste stări de disconfort sunt frecvente. Cel mai mare tenor al lumii, Enrico Carusso, spunea că în toate cele șapte zile din săptămână cântând, într-una din zile era în formă maximă, iar în celelalte nu. Iar Carusso compensa acest neajuns prin experienţă, tehnica şi jocul scenic, completat de bucuria de a cânta, reușind să convingă publicul în toate apariţiile scenice că era în formă maximă, chiar dacă atunci traversa o supărare sau era chinuit de o durere fizică.
Personal păstrez în suflet și-n albumul memoriei pe Constantin Stroescu, marele meu profesor, pe Maria Snejina, alături de care am cântat la debutul meu ca prim solist, în decembrie 1956, la Teatrul de Operă și Balet din București, în „Nunta lui Figaro”, pe Luciano Pavarotti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu Pavarotti, nu se realiza dacă nu erai posesorul unei carți de vizită artistice extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, ce m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavarotti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena, din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavarotti împlinirea vârstei de 60 de ani. Și ca să continui răspunsul la întrebarea ta, amintesc și de colaborarea cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, apoi Renata Scotto, a treia soprană a lumi, Montserrat Caballé, Mario Del Monaco, Mirella Freni, Virginia Zeani, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano, cu toții mari cântăreţi ai lumii.
Ascultând unele înregistrări, constat că, după 61 de ani de carieră, vocea v-a rămas aproape la fel?
Vocea nu este a trupului, este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba te mai numeşti artist.