Poet, romancier, eseist, scenarist şi traducător, Andrei Codrescu (n. 1946, Sibiu) a emigrat în 1966 în Statele Unite, unde în prezent este Professor Emeritus de literatură engleză şi comparată la Louisiana State University din Baton Rouge. Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi, autorul fiind distins cu premiul National Endowment for the Arts pentru poezie şi activitate editorială, Peabody Award, Premiul Ovidiu, Premiul România Radio Cultural (pentru Submarinul Iertat, în colaborare cu Ruxandra Cesereanu), Premiul pentru Literatură al Fundaţiei Culturale Române, Premiul pentru Libertatea de Expresie, decernat de ACLU (American Civil Liberties Union). Andra Rotaru a dialogat cu Andrei Codrescu, iar interviul este preluat din revista Dilema Veche.
Cum a luat naştere scenariul documentarului Road Scholar, în care apăreţi şi ca protagonist?
Dintr-un mesaj telefonic: un producător de la televiziunea publică WNET din New York m-a chemat să-mi propună un documentar despre o călătorie cu maşina prin kitsch-urile Floridei. I-am zis: atunci de ce nu prin toată America? Şi cu lecţii de conducere, căci nu ştiam să conduc. După trei ani de tăcere m-a chemat înapoi şi-a zis OK.
Până la urmă, n-am mai ajuns în Florida. Am schimbat itinerarul să treacă din New York la San Franciso, est-vest, pe drumul imigranţilor de două secole. Kitsch-ul de tip Florida-Disney nu mă interesa, era prea uşor de băşcălizat şi de ironizat. Aveam întrebări mai serioase despre America, despre diversitatea comunităţilor religioase, mici utopii, organizaţii în afara mainstream-ului familial şi kitschos. Filmul a fost realizat după căderea comunismului statal în Europa şi m-a interesat supravieţuirea comunismului la scară mică în America.
Cât de lungă e calea de la poezie, eseu şi roman la scenariu?
Nu-i cale lungă: tot vorbărie e, dar în public, fără note şi cu camera prezentă.
Cât de birocrată şi competitivă doriţi să fie lumea „de dincolo”?
Care dincolo? Al meu, al dvs.? Pentru mine dincolo înseamnă moartea şi-s sigur că nu există competiţie acolo, iar dacă există… Dumnezeu e sadic.
Există vreo diferenţă din punctul de vedere al percepţiei morţii, în cultura americană şi în cea autohtonă?
Probabil. În America am alungat moartea într-o zonă medicală, iar discuţia despre ea – în zona limbilor psihologice sau siropoase; nici în biserici nu se discută. Americanii nu cred în moarte: aşteaptă miracole de la medicină. În România cred că mai există rituri de trecere.
Lipsa simţului practic nu pare a fi un dezavantaj în oraşele dvs. utopice. Putem vorbi de sinestezii arhitecturale şi culturale perfect valide şi complementare, fără măcar să deranjăm estetica?
Oraşele mele utopice? Cum s-au utopizat? Eu trăiesc unde trăiesc cât pot de bine şi de practic; în romane transform ce nu-mi place în ce mi se pare interesant; acest proces se cheamă literatură. Sinteza, arhitectura, gogoaşe şi poveşti fac parte din bucătăria mea literară – iese tocană sau nu, dar estetica e numai în prezentare: farfurii frumoase, faţă de masă proaspătă, muzică bună, oaspeţi bineveniţi. Ce deranjează estetica? Un beţivan neinvitat? O catastrofă politică? Bănuiesc că te referi la faptul că locuiesc în oraşe diferite şi la ţară, şi că scriu unde pot – bon, aşa fac, dar cum se vede, nu-i treaba mea.
Dacă, de exemplu, Oraşul Femeilor ar exista, aţi rezista să trăiţi permanent acolo, în viaţa reală?
Realmente trăiesc în oraşul femeilor – de când m-am născut. Pe tata nu l-am cunoscut, iar bărbaţii mă plictisesc rapid. Wakefield- acest personaj – caută într-adevăr un oraş (sau un context) construit din fragmente rituale de plăcere şi memorie, un spaţiu utopic. Sunt şi eu, ca Wakefield, atras de acest spaţiu, dar eu l-am găsit paradoxal la ţară, în sălbăticie, unde trăiesc acum parte din an.
Am încercat un pic de „piedaterrologie”, dar nu mi-a reuşit.
E mai plăcut să ai permanent o cameră unde-ţi place să te duci, decât să stai la hotel. E mai practic. Cum spune Frank O’Hara: „Grace to be born / and live as variously as possible”. Varietatea e vitamină.
Jocul de şah din Zürich dintre Tzara şi Lenin este practic unul între Dada şi comunism. Jocul dintre artă şi ideologie are învinşi? Care e rolul spectatorilor, dacă ei există?
Până când a căzut URSS în 1991, leninismul juca bine; după 1991 e clar că a învins Dada. Nu există spectatori nici pentru unul, nici pentru altul: revoluţia Dada vrea ca toţi să fim artişti, din plăcere; revoluţia comunistă ne-a silit pe toţi să participăm prin trudă cu ajutorul terorii.
Cum aţi defini post-umanitatea? Cât depinde ea de mediul artificial şi cât mai depinde de fiinţa vie şi naturală?
Dacă eşti 40% electronic, cu fire care-ţi ies din buzunare şi cap şi foloseşti acest mediu electronic pe care-l folosim noi, eşti post-uman. Dacă ai timp să te săruţi cu un străin într-ocafenea, într-o ţară a cărei limbă n-o vorbeşti, eşti viu şi picant uman.
Dacă fiinţa umană şi-a tehnologizat şi modelat raţiunea, ce părere aveţi despre simţurile ei muzicale, de exemplu?
Muzica şi matematica sunt acelaşi lucru, dar e ceva în plus în muzică ca şi în poezie, ceva uman şi preţios care trebuie respectat şi cultivat, chiar dacă nu avem nici o idee ce este.
Aţi scris poemul „A song for Average Joe” împreună cu soţia dvs. Alice, în urmă cu zeci de ani. Expunând amintirea într-un mod poetic şi altora, putem spune că memoria privată circulă, iar exterioritatea ei tot la sursă trebuie căutată?
Memoria circulă când e aţâţată de vreo madelenă sau o întrebare, dar sursa e problema istoricilor. Majoritatea detaliilor rămân nedescrise şi private. Când eşti fericit şi scrii ceva cu cineva, trăieşti momentul – ce iese e o dovadă a momentului. Mai târziu, totul e exegeză – din nou, nu-i treaba mea.
Luna iulie este „cea mai nasoală lună pentru relaţii”. Să urmăm sfatul lui Frank Sinatra sau să dormim toată această perioadă?
În iulie să veniţi la New Orleans şi să asudaţi cum trebuie: eu predau două cursuri la NOSI (New Orleans School for the Imagination): „Sweat Management for Beginners” şi „Sweat Management Advanced”. După aceste cursuri, o să înotaţi în efluviile proprii şi o să perfectaţi arta de a ghida fiecare picătură de sudoare unde vă face cea mai multă plăcere. Veniţi toţi (…) Cursurile mele-s gratis şi vă pregătesc pentru cuptorul inevitabil.
Super, respect shi inchinare autorului……………