La Editura Humanitas, în colecţia “Raftul Denisei”, a apărut volumul “Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, în traducerea Gabrielei Lungu. Volumul este însoţit de prefaţa lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum şi cu două fragmente inedite şi câteva poeme cuprinse în aşa-numitul „Canţonier al Casei Salina“.
„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacţionează la această criză şi cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului şi fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte şi dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important şi aproape că este cheia romanului.“ (Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia)
“Ghepardul” e o carte singulara, mai întâi fiindcă poate fi socotită unica operă a scriitorului, cele câteva nuvele, eseuri şi fragmente autobiografice rezistând doar cu greu în faţa ei. Apoi, fiindcă a avut un destin singular: respins rând pe rând de câteva mari edituri italiene, romanul lui Lampedusa a fost publicat de editura Feltrinelli în 1958, la un an după moartea autorului, datorită excepţionalei intuiţii a scriitorului Giorgio Bassani, consilier al editurii; “Ghepardul” a cunoscut un succes fulgerător (amplificat de ecranizarea de referinţă a lui Luchino Visconti, din 1963), fiind încununat cu Premiul Strega – caz unic, în istoria literaturii italiene, de acordare postumă a unui premiu. În sfârşit, şi poate în primul rând, fiindcă a reuşit, cum nu mai reuşiseră decât puţine romane până atunci, să învăluie declinul unei familii şi al unei întregi lumi în lumina ironic-melancolică a unui farmec dureros, punând mereu în ecuaţie propria noastră condiţie de oameni moderni fascinaţi de crepuscul.
Despre Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa, născut în 1896, fiul său adoptiv, Gioacchino Lanza Tomasi, mărturisea că era un „om al tainelor”. Că a fost şi a rămas aşa se poate vedea din faptul că nici azi, la peste cinci decenii de la moartea sa, biografii nu cunosc din viaţa aristocratului sicilian decât foarte puţine şi nesemnificative lucruri. Nesemnificative? Fireşte că, pentru o anumită aplecare, tipică zilelor noastre, către scormonirea intimităţii după sordide şi inavuabile detalii, informaţiile despre autorul Ghepardului sunt pur şi simplu o colecţie de platitudini care se potrivesc oricui şi nimănui anume. În materie de amănunte biografice, nu ne rămâne aşadar decât să ne mulţumim cu puţinul pe care Lampedusa însuşi l-a lăsat să transpară în singulara sa operă, plină de semnificaţii infinit mai grăitoare pentru destinul autorului decât povestea cine ştie căror tribulaţii sentimentale. Să notăm totuşi pasiunea pentru lectură şi meditaţie, de pildă, care l-a însoţit întreaga viaţă, melancolica sa dispoziţia din copilărie către singurătate şi petrecerea timpului mai degrabă în compania lucrurilor decât a oamenilor sau, în sfârşit, cercul tinerilor pasionaţi de literatură în mijlocul cărora şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Palermo.
