Gelu Vlaşin, Ayla, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 80 p.
* * *
nu pot să vorbesc. nici eu. din cauza asta folosesc
rostirea. pentru că rostind îţi dai seama că privirea
nu înseamnă întotdeauna ceea ce vezi. ci mai degrabă
ceea ce simţi. aşa cum vorbirea nu înseamnă mereu şi
mereu o înşiruire de cuvinte care formează un cod al
comunicării. ci mai înseamnă uneori şi rostire – adică
magia vibraţiei prin folosirea intonaţiilor ca o incantaţie
ancestrală. din cauza asta de cele mai multe ori EU nu
ştiu să vorbesc… ştiu doar să rostesc…
* * *
exişti atîta timp cît existenţa ta este mai presus de
tine. exişti prin trăire. prin senzaţia de abis a simţirii.
dar un abis neeludat. o formă tactilă a zborului şi cînd
simţi că zborul capătă o anumită dimensiune. te
cuprinde un fel de bucurie şi tristeţe în acelaşi timp. de
fapt această nouă trăire – tristeţe şi bucurie – este
comparabilă cu noţiunea. de întregire. o contopire
iraţională. a sentimentelor. a senzaţiilor. o bulversare
extaziantă. este forma cea mai senzuală a trăirii.
este interiorul trăirii. miezul.
Daniel Cristea-Enache
hai lasa-ma! 😀