Problema confuziei copleşitoare – despre datoria de a ieşi din schemele mentale paralizante –

Pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro am primit un text scris de Dorin Popa despre Florea Ioncioaia şi volumul său „Oglinda şi amalgamul”. Redăm, mai jos, textul integral.

Scriu adesea recomandări studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor sau postdoctoranzilor pe care i-am cunoscut la cursuri şi seminarii sau datorită proiectelor pe care le-am coordonat. Mă gîndesc atunci de fiecare dată că nu există nimic mai prezumţios decît să recomanzi pe cineva pe care prin forţa lucrurilor abia îl cunoşti şi că tot ce scrii în favoarea sa este ca un fel de contract cu hazardul: nu vei putea niciodată să ştii prea bine, prin natura culturii noastre academice, cine este acel tînăr şi mai ales ce va putea deveni el. Nu-ţi poţi, însă, modera pasiunea cu care crezi că eşti pe cale să proiectezi, în absolut, o personalitate.
Cum ar trebui să arate atunci o recomandare pentru cineva pe care-l cunosc aproape de o viaţă? În fapt, pe domnul Florea Ioncioaia, autorul volumului „Oglinda şi amalgamul”, îl cunosc abia de la Revoluţie, dar am avut mereu impresia că trebuie să fi fost ceva care vine de mult mai departe. Îmi amintesc că pregăteam numărul doi din noua versiune ieşeană a Timpului. Primul număr ieşise în entuziasmul de atunci, cu multe bune intenţii, încărcat de elanuri, dar lipsit de orice calitate mediatică: fără o structură, fără o logică a demersului, fără o minimă probă de organizare a spaţiului editorial.
De aceea probabil mi s-a părut că fusese un mesager venit din ceruri. Era primul om cu care puteam discuta la obiect despre cum se face o revistă şi care avea idei limpezi în această chestiune. Am aflat apoi că trecuse, ca şi mine, prin presa studenţească. Fusese chiar redactor şef la Opinia studenţească (ca şi mine la Dialog), aveam apoi numeroase referinţe intelectuale comune (minus Dostoievski) şi convingeri foarte apropiate.
Dincolo de aceasta, a fost o chimie spontană. Era ceva mai simplu atunci pentru asemenea întîlniri. Veneam, cum se ştie, dintr-o lume în care nu puteai fi decît de un fel sau altul. Îl intuiai uşor pe celălalt şi judecata noastră era fără rest: îţi plăcea sau nu! Abia democraţia ne-a adus gri-ul, ambiguitatea, compromisul neforţat, rupturile inexplicabile şi trădările de pe o zi pe alta etc. Peste toate, era începutul unei noi vieţi pentru fiecare dintre noi şi simţeam că trebuie să pornim la drum cu cei care ne împărtăşesc convingerile şi deci să-i excludem pe ceilalţi.
Experienţa de la Timpul s-a încheiat brusc pentru amîndoi în lunile următoare, din motive pe care nu mi le mai amintesc foarte bine. Apoi, un timp ne-am pierdut din vedere, pentru a ne reîntîlni în coloanele Monitorului. De la sfîrşitul anilor ’90 predăm amîndoi la noul Departament de Jurnalism de la Universitate. Am fost cel care i-a dus invitaţia făcută de profesorul Hoişie de a ţine cursul de etică media. Era cel mai nimerit. Eu am fost – cred – cel care l-a convins să se mute cu totul de la Xenopol, unde era cercetător.
Se poate spune oare că-l cunosc îndeajuns ca să-l pot recomanda pe dl.Ioncioaia cititorilor cu această carte? Ar mai trebui să evoc un detaliu, cu o legătură directă cu volumul de faţă. Am fost mai tot timpul un cititor fidel al contribuţiilor sale din presa românească. Alături de alţi publicişti ieşeni de formaţie universitară precum Alexandru Călinescu, Codrin Liviu Cuţitaru, Liviu Antonesei sau Bogdan Călinescu, l-am considerat o valoare sigură a publicisticii româneşti de astăzi.
Nu era vorba numai de conţinutul textelor sale. O anume stilistică a gîndirii, în care argumentele au un loc preeminent în faţa frazeologiei obişnuite, un patetism rafinat al expresiei, o radicalitate morală lipsită de emfază, o solididate a convingerilor mă îndreptăţesc să-l plasez chiar în primul rînd al publiciştilor nostri apăruţi mai ales după revoluţie, de la Andrei Pleşu şi Emil Hurezeanu, la Andrei Cornea, Radu Preda, Ovidiu Pecican, Iulian Boldea, Lucian Năstasă Kovacs, Al. Cistelecan, Mihai Neamţu, Caius Dobrescu, H-R Patapievici şi Paul Cernat. Dar în minte îmi vin acum mai ales istoricii şi universitarii ieşeni care au făcut publicistică de prim-plan, dintre care unii i-au fost din cîte ştiu maeştri: Alexandru Zub, Florin Alexandru Platon, ştefan Lemny sau filosoful ştefan Afloroaie ori psihologul Adrian Neculau.
Volumul Oglinda şi amalgamul. Istorie, politică şi morală în România de astăzi este o selecţie din publicistica sa cea mai recentă. Regret mai întîi de toate că autorul nu a cuprins aici şi articolele sale mai vechi, de la începtul anilor ’90, fie şi pentru a vedea felul în care un istoric se proiectează el însuşi în istorie. Oricum, pentru mine a fost o bucurie să pot reciti articole care mă încîntaseră în momentul apariţiei lor în ziar.
Volumul de faţă îmi pare că este construit în jurul cîtorva teme încă actuale: comunismul şi moştenirea sa sulfuroasă, ruptura de reflexele totalitare, recompunerea unei culturi politice liberale, evaluarea colaboraţionsimului, îndeosebi chestiunea informatorilor fostei poliţii politice comuniste etc. Titlul însuşi trimite la ceea ce pare a fi obsesia dominantă a autorului: problema confuziei copleşitoare care pare a fi spaţiul public românesc postcomunist şi datoria de a ieşi din această schemă mentală paralizantă.
O confuzie întreţinută sau produsă inconştient, din incompetenţă, de către media: falsa oglindă, perversa oglindire, prin care se cultivă amalgamul valorilor, opiniilor, argumentelor etc.
De altfel, după cum se poate observa imediat, după o primă privire asupra cuprinsului, structura volumului reflectă această încercare de a depăşi orizontul ceţos al suspiciunii, conspiraţionismului şi gîndirii magice. Mai cu seamă primele două capitole, consacrate actualităţii politice şi imediate, ca şi cel consacrat criticii media ne arată un moralist discret, în buna tradiţie a raţionalismului clasic. Dincolo de critica amoralismului ambiant, găsim un observator atent şi exasperat, mai cu seamă în anii regimului Iliescu-Năstase, care foloseşte o gamă largă de procedee stilistice, ca şi un melanj ameţitor de stiluri ori genuri publicistice – de la libertina tabletă, la comentariul riguros.
Articole precum Iluzii, fantasme, apocalipse, Gornistul Lumii care vine, Partea bună a lucrurilor rele, Monstrul şi lunetistul, Cabotinul în chip de profet mînios, Întunericul cel de toate zilele sînt deopotrivă mici capodopere publicistice, exemplu de stil şi de simţ al observaţiei, veritabile fişe clinice ale unei patologii a postcomunismului românesc.
Deconstrucţia limbajului politic, critica demagogiei şi a derapajelor politice, a iluziilor, dogmelor şi falselor promisiuni are loc deopotrivă cu o analiză din interior a patologiei mediatice într-o serie de articole mult comentate la vremea apariţiei lor: Deci, era o vreme înceţoşată (cu o lungă carieră pe net!), Îmblînzirea scorpiei, Iarna este pe uliţă: ce dezastru! etc.
Un loc special a fost dedicat, după cum am sugerat deja, problematicii memoriei istorice, care constituie de altfel partea cea mai consistentă din punct de vedere teoretic şi civic. Este vorba mai cu seamă de problema memoriei trecutului comunist recent, dar şi a conştiinţei istorice răvăşite de propaganda totalitară. Domnul Ioncioaia se află aici pe terenul profesiunii sale de bază, aceea de istoric. Astfel că judecăţile sale, primite uneori ca un scandal la vremea lor, rămîn în general perfect valide şi astăzi. Dl. Ioncioaia lasă uneori impresia că duce un fel de cruciadă împotriva felului încă rudimentar de a ne asuma şi interioriza propriul trecut colectiv. Un exemplu de analiză, deopotrivă empatică şi depasională. Remarc şi aici cîteva titluri, deşi selecţia îmi pare cu adevărat dificilă: Generalul în grădina deliciilor, Dimineaţa asasinilor, Anchetă asupra vîntului care bate, Memoria învinşilor, Istoria unei secretare, Magistrul de cateheză, Reîntoarcerea Fecioarei, Principiul nostalgiei, Toamna în Specială, Raport despre anii de scrum, Culoarea aspră a libertăţii, Revoluţia deparazitată, Pentru o etică a nuanţei, Amalgamul este meseria lor, Zece file veninoase etc.
Ultimul capitol este mai eterogen, atît stilistic, cît şi tematic. De la tabletă, se trece imediat la recenzie sau la comentariu şi aşa mai departe. Ce le uneşte este felul de a privi al autorului. Articole precum Conspiraţia conspiraţiilor,O legendă din anii optzeci, Publish or perish!, Contradicţia lui Montaigne, Cruzimea ca mod de viaţă, Onoarea rectorului Maiorescu etc. pot fi citite ca mici exerciţii de admiraţie, desigur un contrast necesar cu restul volumului scris adesea în aquaforte. Este un final necăutat, probabil, dar fericit.
Selecţia operată este poate prea drastică. Mi se pare că dl. Ioncioaia a încercat să împace două lucruri oarecum contradictorii: să ofere o imagine a timpului istoric la care a fost martor (defect profesional, pare-se!) şi în acelaşi timp să ne ofere textele cele mai relevante estetic şi intelectual. Ambele cu importanţa lor. Publicistică fără context este imposibil de imaginat, după cum valoarea unui text rezidă în calitatea sa de a fi autonom în raport cu propriul context.
Oricum, avem aici o istorie secvenţială, ritmată de  tensiuni şi conflicte, de episoade de mare intensitate, precum tragica poveste a deconspirării foştilor informatori ai securităţii sau comedia involuntară a anarhiei morale post-comuniste. Aş remarca din nou aici (am mai făcut-o şi cu alte ocazii!), fineţea şi în acelaţi timp profunzimea tăieturii, siguranţa judecăţilor şi pasiunea pentru nuanţă şi moderaţie, chiar şi în dezlănţuirile sale polemice. Dar mai ales ironia, probabil arma cea mai uzitată de autor în campaniile sale.
Unele dintre aceste calităţi le-am descoperit abia acum, la relectură, semn că prejudecăţile noastre despre publicistică trebuie abandonate. De asemenea, legat de acest moment al lecturii, aş mai face o mică observaţie: calitatea titlurilor. Regăsim aici poate instinctul omului de presă de altădată, cînd titlurile erau sintetice şi nu indecent expozitive. Dar cred că devin … nostalgic.
Recomand, aşadar, autorul şi volumul său cititorului interesat să înţeleagă lumea în care trăieşte şi să reziste presiunii destabilizatoare a confuziei din jurul nostru. Va găsi aici cîteva repere solide şi un partener de drum loial şi pasionant.

Dorin Popa