“Pierzându-ţi trecutul, nu mai eşti”

Lucian Dan Teodorovici a publicat, de curând, romanul “Matei Brunul”, în colecția “Fiction Ltd” a Editurii Polirom. “Impresionantă această poveste, acaparatoare de la primele până la ultimele pagini, o poveste despre care se va vorbi mult timp de acum înainte, spusă ca nimeni altul de un Lucian Dan Teodorovici într-o formă de zile mari, el însuși un păpușar pe deplin conștient că, mai devreme sau mai târziu, cu toții ne transformăm în niște biete păpuși.”, a scris Florin Irimia. Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro

Există un loc anume în care a început să respire acest roman?

În biroul meu, ăsta e răspunsul corect şi lipsit de spectaculozitate. Un „loc” însă pe care nu-l mai legăm de spaţiu e cel al cărţilor de memorialistică şi de istorie recentă pe care le-am citit. Povestea romanului s-a adunat deci, pe parcursul anilor, tocmai prin lecturile astea care m-au înfiorat, în majoritatea cazurilor, şi m-au făcut să fiu tot mai preocupat de anii ’50 ai României staliniste.

Ar fi totuşi un loc în care s-a născut personajul central, Bruno Matei, aşa cum apare el în roman. Mai exact, locul în care s-a născut el ca marionetist. Urmăream un spectacol de teatru de păpuşi, la Universitatea de Arte din Iaşi. Era, de fapt, un exerciţiu pe care-l puneau în scenă nişte studenţi. Eram mai mulţi spectatori, iar la un moment dat am auzit un comentariu, cam vulgar, dar simpatic în cele din urmă. Sau hai să nu zic simpatic în sine, ci prin modul în care mi l-am închipuit eu transpus în gândurile unui personaj al cărţii mele, tovarăşul Bojin. Spectatorul cu pricina remarca vocile păpuşilor, redate de studente la actorie. Mă rog, să n-o mai lungesc: observa, deloc decent, cât erau de atrăgătoare respectivele voci, când fetele şi le schimbau, se copilăreau, pentru a le „ataşa” în felul ăsta păpuşilor. Mi s-a părut o observaţie perfect congruentă cu cea a personajului pomenit. Şi am regretat, o clipă, că nu-l puteam introduce pe tovarăşul Bojin ca spectator într-un teatru de păpuşi.

Începusem deja lucrul la roman şi mă aflam într-un impas: profesiunea protagonistului, a Brunului, îmi crea bătăi de cap, nu se prea lega – în orice caz, nu mă ajuta prea mult. Iar atunci, ca spectator al acelui exerciţiu teatral, mi-a trecut prin minte: oare n-ar fi bine să-i schimb Brunului profesia? Să-l fac marionetist? Am lăsat-o baltă pe moment, nu mi s-a părut o idee bună. Abia pe urmă, la câteva săptămâni, citind o carte a unui celebru păpuşar rus, mi-am dat seama că Brunul ar avea mult de câştigat în consistenţă dacă l-aş face marionetist. Şi tovarăşul Bojin, dacă l-aş apropia de lumea asta. Şi, fireşte, cartea în ansamblu. Aşa că lucrurile s-au schimbat decisiv datorită acelui spectacol şi datorită acelei replici a unui spectator.

În ce fel te-a ajutat în construirea acestei cărţi faptul că ai trăit o perioadă într-un regim politic comunist? Cum a decurs documentarea la acest roman? Ai apelat şi la traducători în acest periplu de creionare veridică a personajului, la istorici, la medici ş.a.

Direct, nu m-a ajutat în nici un fel că am trăit 15 ani în regimul comunist. Preocuparea pentru perioadă însă cu siguranţă mi-a fost influenţată de copilăria mea. Cu atât mai mult cu cât momentele cele mai pregnante pentru mine alături de bunicul meu, la care am ţinut enorm, sunt acelea în care-l văd acum, în amintirile mele, cu urechea lipită de un aparat radio rusesc, ascultând „Europa liberă”. Şi, în două rânduri, l-am văzut plângând în timp ce asculta. Pe bunicul, un bărbat foarte „dintr-o bucată”, care părea capabil să dărâme munţii, nu l-am văzut plângând în nici o altă ocazie. Doar în două rânduri, ascultând „Europa liberă”. Îţi dai seama deci cât de mult m-au marcat acele două momente. Şi, asta pot s-o spun fără să am senzaţia că mă laud, am fost încă din prima copilărie foarte „matur”, să spunem, în relaţia mea cu regimul comunist. Datorită bunicului. Încă de pe la 10 ani, am început să ascult, cot la cot cu el, acel post de radio care-l făcuse să plângă şi care, cum altfel?, îmi stârnise o mare curiozitate. Lucrurile astea m-au influenţat atunci, bineînţeles, şi mă influenţează până azi…

Altfel, venind direct la roman, sigur că am apelat la câţiva oameni mult mai pricepuţi decât mine. E vorba, mai întâi, de doi tineri istorici, cercetători în cadrul IICCMER, anume Andrei Muraru şi Dumitru Lăcătuşu. Am ajuns la ei după ce am citit o carte coordonată de Andrei Muraru, Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă, care mi-a fost extrem de folositoare. Dumitru Lăcătuşu are, la rându-i, o contribuţie importantă cu texte la acea carte. Cum preocupările lor erau extrem de apropiate de subiectele abordate de mine în roman, le-am scris câte un mail, rugându-i să mă ajute. Deşi amândoi erau extrem de prinşi cu alte lucruri şi cu toate că nu ne cunoşteam personal (nici până azi nu ne-am întâlnit încă), au fost foarte amabili şi au acceptat să-i bat la cap cu tot felul de întrebări, căutând apoi răspunsurile şi trimiţându-mi-le foarte prompt.

Un ajutor extraordinar şi la fel de necondiţionat a venit, apoi, din partea lui Bogdan O. Popescu, unul dintre cei mai importanţi medici neurologi din România şi, totodată, un scriitor pe care-l apreciez mult. A fost o coincidenţă fericită pentru mine: căutam, pentru personajul meu lipsit de memorie, îndrumarea unui medic neurolog. Îmi făcusem chiar o programare, în Iaşi. Citisem cartea lui Bogdan, Viaţă de aruncat, în manuscris, fără prefaţa semnată de Mircea Cărtărescu. În chiar ziua ce a urmat celei în care-mi făcusem programarea, am citit, întâmplător, şi prefaţa cu pricina. De-acolo am aflat că e medic neurolog. Aşa că am pus mâna pe telefon, l-am sunat. Ce a urmat a fost extraordinar, practic mi-a îndrumat tot parcursul personajului în boala sa. Lui Bogdan îi datorez deci veridicitatea protagonistului.

Anca Ciobotaru, apoi, de la Universitatea de Arte din Iaşi, m-a ajutat mult în privinţa lumii marionetiştilor şi a marionetelor. Fără observaţiile ei, în mod sigur nu m-aş fi descurcat. În fine, nicidecum în ultimul rând însă, pentru că personajul meu are rădăcini italiene şi pentru că există chiar pasaje scrise în italiană, aveam nevoie de cineva care chiar cunoaşte spaţiul şi limba. Ileana M. Pop, care e traducătoarea cărţilor mele Circul nostru vă prezintă: şi Celelalte poveşti de dragoste în italiană, la Editura Aisara, a fost foarte amabilă şi mi-a susţinut parcursul lui Bruno prin Italia şi prin limba ţării respective. În plus, mi-a dat şi-o doză de entuziasm pe parcursul scrierii, căci a trebuit să-i arăt unele fragmente pe parcurs. Faptul că i-au plăcut şi mi-a spus asta mi-a prins foarte bine, îţi dai seama…

Cum sublimează protagonistul anumite traume? Ce este pentru el teatrul de păpuşi?

Aici e deja o cheie de lectură. Şi mi-e greu să vin eu cu ea, mi-aş dori mult s-o las în seama cititorilor. Totuşi, de vreme ce şi-n închisoare, în câteva rânduri, pune în scenă, în acele condiţii înfiorătoare, nişte mici „spectacole” pentru cel puţin un prieten al lui, deţinut şi el, faptul că are o relaţie chiar cu un gardian, născută tocmai din pasiunea comună pentru „figurine”, pentru păpuşi mai apoi, toate astea arată că pentru Bruno Matei, cel de dinaintea eliberării, teatrul de păpuşi e chiar un mod de existenţă. Şi de supravieţuire. Pentru Brun însă, cel de după ieşirea din închisori, devine o chestiune mult mai complicată – un mare semn de întrebare. Foarte atrăgător, dar fără un răspuns ataşat.

Au existat şi abateri ficţionale de la cursul istoric, pe care, precizezi şi în prefaţă, ţi le asumi.

Cartea e o ficţiune. Este deci în sine o mare abatere de la litera istoriei, căci cele mai multe personaje cuprinse acolo n-au existat cu adevărat şi n-au o relevanţă din acest punct de vedere. Am urmărit să nu mă abat însă de la marile evenimente, ba chiar să le prind acolo, din perspectiva „istoriei mici”, a istoriei lui Bruno Matei adică. Am precizat însă în scurta notă introductivă că necesităţile naraţiunii m-au obligat uneori să forţez „cadrul” istoric. Nu neapărat să mă abat de la istoria mare, cea pe care o cunoaştem într-o anume măsură, ci mai degrabă să modific, în funcţie de necesităţi, anumite lucruri ce ţin de amănuntele ei. Să spunem, spre exemplu, că nu toate spectacolele la care lucrează Brunul, în Teatrul de Păpuşi de Stat din Iaşi, după eliberare, s-au desfăşurat exact la datele trecute în carte. Deşi am urmărit, în general, şi programul teatrului din anul 1959, am avut nevoie la un moment dat să aduc un spectacol într-o altă perioadă. Şi am făcut-o. Bine, e un lucru minor, e doar un exemplu. Ar mai fi şi altele, ce ţin tot de anumite „forţări”. Dar n-aş vrea totuşi să exemplific, pentru că tendinţa e să-ţi rămână în minte aceste amănunte şi să judeci ficţiunea, cartea, prin intermediul lor.

Ce se întâmplă cu trecutul pe care personajele nu-l pot regăsi nici în amintirile proprii?

Conform lui Kundera, am mai spus-o şi-n alt interviu, „dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Cred şi eu, din tot sufletul şi cu toată amărăciunea, acelaşi lucru, altfel nu m-aş fi agăţat atât de mult de acest citat. Am vrut chiar, la un moment dat, să-l folosesc drept motto. Însă un motto de felul acesta stabileşte un curs al lecturii, or eu n-am intenţionat să-mi plasez cartea sub o singură „manta”, fie ea una la care ţin enorm.

Oricum, observaţia se poate extinde. Sau, mai bine zis, se poate comprima, se poate aplica unui singur individ. Fără trecut, fără să ţi-l cunoşti, trăieşti o altă viaţă, una care nu-i a ta. Te-ai pierdut pe tine însuţi, oricât de clişeizat ar suna asta. Cu alte cuvinte, pierzându-ţi trecutul, nu mai eşti. Ai fost suprimat. Iar pe omul cel nou istoria, viaţa sau un sistem totalitar, în cazul de faţă, îl poate confisca, îl poate supune în totalitate. Pentru că nu mai are nici un reper care să-l salveze.

Restricţiile şi absurditatea situaţiilor pe care le trăieşte Matei Bruno sunt poveştile pe care nu ne vine să le credem posibile în timpurile prezente. Care au fost temerile cele mai mari, după scrierea acestui roman?

Prima mare temere a fost, rămâne încă, aceea legată de prejudecăţile posibililor cititori. „Încă o carte despre comunism!?” Şi, cu întrebarea asta în minte, unii probabil nici nu se vor mai obosi s-o deschidă. Deşi e o mare eroare din două motive: în primul rând, chiar dacă senzaţia e alta, s-au scris foarte puţine cărţi de ficţiune despre comunism, raportat la numărul de cărţi publicate în România în ultimii 20 de ani. Senzaţia e de suprasaturare, dar dacă-l rogi pe unul dintre cei „suprasaturaţi” să-ţi dea titluri, nu găseşte prea multe. Există câteva cărţi, dar în nici un caz suficiente pentru a vorbi despre o „explozie”. Subiectul a fost abordat încă extrem de puţin, din punct de vedere literar.

A doua eroare e legarea acestei prejudecăţi generale de Matei Brunul. Şi asta dintr-un motiv simplu: s-or fi scris câteva romane despre comunism, dar nici unul, din câte ştiu, despre regimul concentraţionar românesc. Sigur, contraexemplele ar părea Paul Goma sau chiar Florin Constantin Pavlovici. Nu sunt însă contraexemple din perspectiva mea. Literatura lor este, indiferent cu cât talent scrisă, tot memorialistică de fapt. Nu e ficţiune, în orice caz. Autorii au trăit nu numai timpurile, dar, din nefericire, au trăit pe pielea lor detenţia, personajele lor sunt reale, chiar dacă trăiesc, pentru noi toţi, între paginile unei cărţi. Nu e vorba de ficţiune. O ficţiune de acest gen, una dedicată universului concentraţionar (spun asta pentru că, altfel, sunt cărţi în care tema e dezvoltată pe anumite pasaje), nu cunosc să se fi scris în România până acum. E posibil să-mi fi scăpat mie, recunosc. Dar, oricum, de-aici, de la unele posibile lacune ale mele, până la a vorbi despre un „preaplin” e o cale extrem de lungă. Prejudecăţile se constituie deci în principala mea temere.

Cine este „Matei Brunul”? Poate el fi plasat în orice context istoric şi social, fără să îşi piardă aura?

Cred că da, cred că poate fi plasat. Pentru că, în fond, nu despre un om la cheremul comunismului am scris eu, ci despre unul aflat la cheremul istoriei. Despre un om care s-a pierdut pe sine, dintr-un accident, iar regăsirea nu-i posibilă decît prin recuperarea trecutului. E deci o temă generală, mult mai generoasă totodată decât cea limitată la propria noastră istorie. Sau cel puţin aşa îmi pare mie, cel puţin aşa mi-ar plăcea să fie receptată. Dar deja intru pe un teritoriu pe care scriitorul e mai bine să se abţină să intre.

Care este miza unei astfel de cărţi pentru tine, în primul rând, şi pentru cititorii născuţi în democraţie?

În ceea ce mă priveşte, miza e mare, căci vine pe o obsesie de măcar un deceniu. Am tot amânat scrierea romanului pentru că nu m-am simţit pregătit pentru el. Dacă privesc în urmă, mi se pare ciudat până şi mie: tot anunţ romanul ăsta prietenilor de mai bine de 6-7 ani. Şi tot de pe-atunci am avut permanent senzaţia că „în curând” mă voi apuca de el. Informaţii, episoade, până şi personaje am tot cules în perioada în care îl aşteptam, fără să scriu prorpriu-zis. Acum însă, când în sfârşit e pe biroul meu, între coperte, îl privesc doar ca pe orice altă carte dintre cele trecute. Mă gândeam că va fi altfel în cazul de faţă… Oricum, măcar ajutându-mă de raţiune, nu de sentimente, ştiu că miza personală a fost mare.

Pentru cititori… Nu ştiu, nu-mi pot imagina care ar fi miza. Sigur, aş putea să trec peste reţineri, căci e la modă acum printre unii scriitori, şi să vorbesc despre romanul meu folosind cuvinte mari, exprimându-mi siguranţa că va schimba perspective şi va ridica văluri de pe memorie. E o strategie de marketing pe care unii nu şi-o refuză.

Eu nu cred asta însă. Nu cred că romanul va avea alt rol decât cel literar – şi deja, o spun sincer, mi se pare o îndrăzneală să afirm inclusiv asta. M-aş bucura, pur şi simplu, să fie citit aşa cum e citită orice carte de literatură. Personal, cum altfel?, mi-aş dori mult să le şi placă cititorilor. Matei Brunul însă, repet, n-are ţeluri educative. Nu-şi propune să vină cu „contribuţii”, nu vizează schimbarea „perspectivelor”. Pur şi simplu, e un roman. Sper că unul bun, evident. Mizele celor care-l vor citi sunt însă personale, la fel ca interpretările…