Pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro am primit un text semnat de Cristina Chirvasie, despre tabăra literară de la Gărâna din acest an. Redăm mai jos textul integral.
Se spune că fiecare loc din lumea asta naşte amintiri. Amintirile lor, amintirile noastre. Se zice despre fiecare loc de sus, din cer, că naşte taine. Asta ne face să tindem spre o verticalitate cu temelia în frumos, fără umbre, pentru a cuprinde tainele. Tainele spaţiului exterior pogorâte în spaţiul interior.
Gărâna anului 2011 mi-a dăruit un acel… ceva esenţial. Am învăţat să dobor bariera care nu mă lăsa să cuprind arhitectura spaţiului meu interior. Am învăţat asta privindu-i pe cei cu care m-am alăturat printr-o aproape mirobolantă întâlnire. Şi-am mai învăţat că fiecare dintre noi are propria sa filozofie a iubirii, făurită din ceea ce se cheamă respiraţia prin artă. Arta în orice formulă ar fi ea.
Am simţit, am vorbit, am râs, am plâns, am cântat, am scris, am lecturat. Şi, mai cu seamă, am respirat la Gărâna. Am cuprins cu inima forţa delicată şi fremătândă a poetei Nora Iuga. Am simţit pulsarea minţii uneia dintre cele mai încântătoare poete ale vremurilor noastre, Anca Mizumschi. Am pregustat din bucuria de a restitui istorii umane a Smarandei Vultur. Am suspinat din obolul mustit al lecturii Andei Pittiş. Am râs ca în copilărie, cu mâinile la gură şi ochii aţintiţi la poveştile grăite pruncilor din noi de Graţiana Lăzărescu. Am asistat cu sufletul ridicat în picioare la “Dezvelirea lemnelor” proiectată cu gingăşie de Virgil Untilă. M-am lăsat fermecată de filigranatele texte ale giuvaergiului-poet Valeriu Mircea Popa. M-am alăturat cu bucuria ucenicului de insolita proză a lui Viorel Marineasa. Mi-am lăsat duhul să tremure şi apoi să se încălzească la focul mic, dar pururelnic, al regizorului Răzvan Georgescu.
Privindu-i pe toţi aceştia, din interiorul cercului, i-am dat dreptate lui André Gide care spunea undeva că “arta locuieşte în regiunile temperate”.
Am lăsat, nu întâmplător, la sfârşitul acestei voroave, rândurile care se cuvin a fi scrise cu litere apăsate pe porţile cerului Gărânei. Cuvinte despre admirabila amfitrioană a acestei întâlniri, artista Elisabeth Lili Ochsenfeld. Eminescu se întreba (şi eu am făcut la fel!) câţi oameni sunt într-un singur om? Iar răspunsul, pe care tot el l-a dat, suna cam aşa „tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii”. Privind-o pe cea care a reuşit cu o frenezie daruită şi o bucurie hăruită să intersecteze destine, am avut revelaţia forţei care zace într-un singur om. Un om care interacţionează subtil cu ambientul său, culturalizând fundamental spaţiul locuit. Sculptându-l până la identificarea cu propriul ego. A fi artist înseamnă să-ţi arunci străluciri de stea dinlăuntrul artei tale spre celelalte arte. Doar Voltaire avea dreptate când le considera pe toate surori, nu? Şi, mai cu seamă, arta este cea prin care descoperi celorlalţi ceea ce crezi, indiferent prin ce cale alegi să te exprimi. Important însă este ca tu, prin arta ta, să vibrezi esenţialmente şi, prin asta, să-i faci şi pe ceilalţi să vibreze. Lili Ochsenfeld a izbutit! Prin harul său a izbutit să ne armonizeze unii cu alţii, să ne asorteze unii la alţii, într-un chip desăvârşit, unindu-ne în jurul artei ei.
Şi poate că toate acestea ar fi de-ajuns a fi spuse pentru a dimensiona, în câteva cuvinte, clipele petrecute la Gărâna. Dar cu siguranţă nu vor fi fost suficiente… La Gărâna poţi găsi cu prisosinţă crâmpeie de fericire în nopţile lui Septembrie. Şi atunci poţi număra stelele. Pe cele de sus şi pe cele de lângă tine. Octavian Paler scria că “putem număra stele de pe cer din nebunie ori din plictiseală. Uneori din ambele motive. Însă de cele mai multe ori uităm să ne numărăm şi pe noi… singura stea… singura planetă, singurul soare care contează”. Asta am descoperit şi eu la Gărâna. Aşa am aflat tainele de sus ale Gărânei. Locul unde cerul râde.
Cristina Chirvasie
