Editura Polirom a publicat, în colecţia „Plural”, volumul „Confesiunile unui tânăr romancier” de Umberto Eco, în traducerea Ioanei Gagea.
„Mă consider un foarte tânăr şi, desigur, promiţător romancier, care a publicat până în prezent doar cinci romane şi care va publica nenumărate altele în decursul următorilor cincizeci de ani. […] deşi mă consider mai degrabă un teoretician de profesie, şi doar un amator în calitatea mea de scriitor de romane.”
„Am început să scriu romane în copilărie. Mai intâi găseam titlul, inspirat de regula din cărţile de aventuri ale vremii, foarte asemănătoare „Piraţilor din Caraibe”. Mai apoi desenam dintr-o suflare toate ilustraţiile, după care mă apucam de cel dintâi capitol. Cum însă dintotdeauna am scris folosind litere de tipar, încercând să imit textele publicate, mă trezeam epuizat după doar câteva pagini şi renunţam. Fiecare dintre operele mele era aşadar o capodoperă neterminată, ca Simfonia neterminată a lui Schubert.
La vârsta de şaisprezece ani, m-am apucat, desigur, ca orice adolescent, de scris poezie. Nu îmi amintesc exact dacă nevoia de poezie a constituit şi cauza celei dintâi (platonice şi nedeclarate) iubiri sau viceversa. Combinaţia a fost dezastruoasă. Însă, aşa cum scriam odată – deşi sub forma unui paradox enunţat de unul dintre personajele mele de ficţiune –, există două soiuri de poeţi: cei talentaţi, care îşi ard propriile poeme la vârsta de optsprezece ani, şi cei lipsiţi de talent, care continuă să scrie poezie întreaga viaţă” – acestea sunt doar câteva dintre mărturisirile pe care Umberto Eco le face în acest volum.
Scriitor, profesor de semiotică, Umberto Eco este unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani. A scris romane, studii de semiotică, estetică şi teorie literară. S-a născut la Alessandria (Piemont), la 16 ianuarie 1932. A urmat cursurile Universităţii din Torino, luându-şi licenţa în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. Conduce revista VS. Quaderni di studi semeiotici. În anii ’60 a fost unul dintre exponenţii de frunte ai avangardei culturale italiene, numarându-se printre fondatorii revistelor Marcatre şi Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit numeroase premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universităţi din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. A scris romane (Numele trandafirului, 1980, Premiul Strega, 1981, şi Premiul pentru cea mai bună carte a anului; Pendulul lui Foucault, 1988, Premiul Bancarella; Insula din ziua de ieri, 1994; 2002; Misterioasa flacără a reginei Loana, 2004; Cimitirul din Praga, 2010), studii de semiotică, estetică şi teorie literară (Opera deschisă, 1962; Apocaliptici şi integraţi, 1964; Poeticile lui Joyce, 1966; Structura absentă, 1968; Formele conţinutului, 1971; Tratat de semiotică generală, 1975; Cum se face o teză de licenţă, 1977; Lector în fabulă, 1979; Semiotica şi filosofia limbajului, 1984; Limitele interpretării, 1990; Şase plimbări prin pădurea narativă, 1994; Despre literatură, 2002), eseuri (Kant şi ornitorincul, 1997), articole (reunite în volumele Jurnal minim, 1963; Al doilea jurnal minim, 1990; Secretul Minervei, 2001).
