În zilele de sărbătoare, când întreaga societate petrece zgomotos şi cu pupături, cei doi Pop din „unelte de dormit” (cel care are acum şi el liber şi cel ieşit la suprafaţă, în timpul anului, la capătul fiecărei zile „ocupate”) suferă dimpreună, reamestecaţi într-un acelaşi personaj.
Un alt poem puternic susţine acest scenariu de izolare şi suferinţă sado-maso: „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ dar numai pentru că aşa se cuvine/ într-o asemenea zi mare.// nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt/ pe stradă aşa cum o vor face toţi./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe ţigări pe balcon/ şi o să-mi tot repet că nenorocul meu/ nu-i altceva decât norocul altora.// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmtă la gât/ şi voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// fireşte, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,/ tremurând de frică să nu greşesc paşii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul,// apoi, după atâta alergătură, se va face/ nouă seara, da, şi voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deşi m-am trezit atât de târziu,/ deşi mă culc atât de devreme.”. Iarăşi, ultimele două versuri, atât de neutre în regimul comunicării obişnuite, se încarcă, după ce întregul traseu a fost parcurs, de o mare tensiune dramatică; sau chiar de „o puritate excepţională a tragicului” (Nicolae Manolescu). Apartamentul de bloc este la Pop (unu şi doi) un domiciliu al singurătăţii şi un ultim refugiu; la fel, alcoolul; somnul; pumnul de somnifere şi alte „unelte de dormit”; sinuciderea.
Primele două secţiuni îşi „dispută” această concluzie scoasă, terifiant, din procesarea oricărui fapt banal cotidian. Privirea poetului e obosită – şi pare că ultimul efort pe care el îl mai poate face este să dea o imagine esenţială a acestei oboseli, o radiografie poetică a unei structuri destrămate. Ioan Es. Pop e mai bacovian, aici, decât în cărţile lui anterioare, mascându-şi însă filiaţia după o epică versificată ce-i este caracteristică. Autodistrugerea treptată şi spectrul suicidar nu sunt dublate de o contragere şi o fragmentare a lirismului, cu eliminarea elementelor de prisos şi reinvestirea simbolică a golurilor. Între fondul tragic al acestei poezii, atmosfera ei crepusculară şi, de altă parte, discursul poetic închegat şi modulat apare o incongruenţă: o asimetrie de un izbitor efect artistic. Pagina poetului e foarte plină, iar modul lui predilect de expunere este o povestire sui-generis rulată, narată meticulos, într-un limbaj foarte accesibil şi familiar. Treptat însă, liniştitoarea formă de compoziţie şi expresie deviază, înspre zone obscure atinse mai întâi aparent accidental. Tot mai des, poetul îşi va introduce cititorul într-o zonă cu alte reguli şi într-o imagine răsturnată a certitudinilor lui existenţiale. E nevoie de spaţiu şi de narativitate pentru ca poemul să-şi urmărească traiectoria şi pentru ca umbrele lăsate de lucruri şi gesturi să schimbe, finalmente, „realismul” într-un expresionism de factură personală. De aceea versurile finale cad altfel decât cele intermediare, pregătitoare: deoarece în ele s-au strâns toate semnificaţiile tatonate pe parcurs.
Volum de maturitate, unelte de dormit arată un Ioan Es. Pop care reuşeşte să meargă mai departe, să continue, fără a cădea în autopastişă. Vechile elemente şi personajele deja cunoscute (măcelarul, preotul), laolaltă cu situaţiile epicizate şi proiectate dramatic, sunt reinterpretate în lumina unei noi vârste poetice. Semne şi mai clare ale acesteia sunt abundente în celelalte trei secţiuni, dintre care una (potriviri după alecsandri & co.) surprinde până la a frapa. Poetul nostru se răsuceşte aici, într-un postmodernism luat pe cont propriu, către voci lirice anterioare, cu care intră, aşa zicând, în corespondenţă vizionară. Nu mă pot abţine să citez, integral, o poezie în care interiorul cald şi ocrotitor din pastelurile lui Alecsandri e acoperit, prin succesive experienţe de cunoaştere poetică (de la Eminescu la interbelici şi de la aceştia la Aurel Dumitraşcu), de umbrele şi întunericul tot mai dens al viziunii lui Ioan Es. Pop: „din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă./ de acum, legat cu lanţuri de un leagăn în ogradă,/ pe copil or să tot cadă fulgi cu colţi sticloşi de lup./ va fi trup doar ca să moară cel ce n-a fost nicicând trup.// iar şezând în bibliotecă, mult se va mira străinul./ va lăsa deoparte cartea şi va da deoparte vinul./ nu de moarte o să-i pese, ci de veşnicia ei./ va fi doar un fel de mâine încheiat la ora trei.// fiara va intra cu jale, melancolică ţintind/ tomurile de pe rafturi, dac-o să mai fie când./ vor bea ceaiuri lungi pe prispă, pufăind din ţigaret./ vremea se va toarce moale, timpul va mişca încet.// şi când neguri arzătoare se vor prăbuşi alene,/ s-or acoperi de carne şi vor aţipi în vene,/ unde sângele-i va duce spre întâiul lor strămoş./ fioros va bate gândul, sumbri fi-vor şi frumoşi.// lungi troiene călătoare îi vor clătina puţin./ va fi plin de întuneric, iar opaiţul va fi plin.”.
După un deceniu şi mai bine de efervescenţă antologatoare şi relativ impas creativ, Ioan Es. Pop a regăsit (numai el ştie cum) frecvenţa acelei poezii.
Daniel CRISTEA-ENACHE
· Ioan Es. Pop, unelte de dormit, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 104 p.
