La Editura Humanitas, în seria “Mario Vargas Llosa”, a apărut volumul “Visul celtului” de Mario Vargas Llosa, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari. Bestseller în Spania, “Visul celtului” îmbină elemente de roman istoric cu elemente de cronică jurnalistică. Andra Rotaru a dialogat cu Marin Mălaicu-Hondrari despre acest roman, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.
Personajul Roger Casement (1864 – 1916) a intrigat de-a lungul timpului prin presupusa sa homosexualitate dar şi prin faptul că a fost unul dintre primii europeni care şi-a dat seama de ceea ce înseamnă colonialismul, denunţându-i abuzurile. Llosa a aflat pentru prima dată de acest personaj citind biografia lui Joseph Conrad, iar apoi, timp de trei ani s-a documentat pentru acest roman. Cum ai aflat tu de acest personaj controversat şi cum te raportezi la eforturile umaniste, în general?
Înainte de a citi Visul Celtului, nu ştiam nimic despre Roger Casement, nu auzisem de el. E, într-adevăr, un personaj fascinant, numai bun de pus în poveste. Llosa, ca oricare scriitor profesionist, a avut fler şi de această dată. Casement e un personaj întunecat, deciziile sale sunt discutabile, dar tocmai asta îl face viu, îi dă forţă şi măreţie. Eroare lui Casement ţine de o intransigenţă care îl va duce la moarte, vede lucrurile în alb şi negru, nicio nuanţă, nimic, de asta ajunge să trădeze. M-a interesat mai puţin aspectul umanist al romanului, umanismul e foarte plictisitor când nu poţi să-l aplici tu însuţi, nu poţi decât să te înduioşezi şi să verşi lacrimi de crocodil pentru suferinţa semenilor. În schimb, problema trădării lui Roger Casement m-a ţinut cu sufletul la gură. Cum ajunge un diplomat englez să trădeze Imperiul Britanic în favoarea unei iluzorii independenţe a Irlandei? Ce se întâmplă când naţionalismul îţi ia minţile pur şi simplu? Dintr-un patriot onest, Casement ajunge să fie un naţionalist. Iar naţionalismul e nebunie curată, trebuie să te fereşti de el ca de ciumă (sau de reprezentanţii naţionalismului).
Academia Suedeză pentru acordarea Premiului Nobel a justificat că opera lui Llosa excelează prin „descrierea structurilor de putere şi marcantelor imagini ale rezistenţei, revoltei şi înfrângerii individului”. Acest nou roman, „Visul Celtului”, ce aduce în plus faţă de operele sale anterioare, marcate de valori liberale?
Pentru mine Visul Celtului aduce nou în discuţie tocmai acest aspect al trădării, al unui naţionalism prostesc, specific celor care vor să facă bine cu orice preţ, chiar cu preţul de a face foarte mult rău. Dacă eşti obsedat de a face bine (ceea ce crezi tu că e bine), vei sfârşi prin a face tot mai mult rău. În rest, Llosa a atins problemele fundamentale în marile lui cărţi dinainte, în Mătuşa Julia şi condeierul, în Povestaşul, în Războiul sfârşitului lumii, în Conversaţie la Catedrala.
Cât de important a fost pentru tine să ajungi să citeşti opere ale scriitorilor de limbă spaniolă, în original?
Fără îndoială că a fost foarte important, atât pentru lectura în original (am citit, astfel, toate cărţile lui Roberto Bolaño, plus alţi autori care încă nu sunt traduşi în română, cum ar fi Roberto Arlt, Alejandra Pizarnik). Bănuiesc că toate astea mi-au marcat şi scrisul. E firesc, până la urmă, dacă mă gândesc că în ultimii zece ani, am petrecut şapte în Spania.
Traducând acest recent roman al lui Llosa, ai avut posibilitatea să porţi discuţii cu autorul pentru lămuriri, discuţii despre text?
Nici nu mi-a trecut prin cap. Bănuiesc că Visul celtului se traduce la ora actuală în vreo 150 de limbi. Imaginează-ţi că fiecare nenorocit de traducător l-ar suna pe Llosa să se consulte în mai ştiu eu ce privinţă. Dar m-am consultat cu traducătoarea din română în spaniolă, Elena Borrás García, fostă cursantă la atelierele de traducere ale lui Florin Bican. Elena, ca traducătoare, a început să facă servicii importante literaturii române. Sigur, paşii sunt mici, deocamdată, dar şi ea e abia la început de drum. În afară de Elena, am colaborat foarte foarte bine cu redactorul cărţii, cu Georgeta-Anca Ionescu, împreună cu care am dat forma finală a romanului. Dacă există vreun merit în traducerea acestui roman, atunci îi aparţine şi ei, fără îndoială.
Pentru a cunoaşte în profunzime stilul şi evoluţia unui autor, îi citeşti, înainte de a-l traduce, întreaga operă?
Nu cred că e necesar. Dar e obligatoriu să lucrezi ca la poezie, adică să reciteşti ceea ce urmează să traduci, să revii. O frază de care nu eşti mulţumit, deşi te-ai chinuit cu ea o oră, dacă revii la ea peste o săptămână vei avea surpriza că îţi iese impecabil, din prima, cu condiţia ca în toată acea săptămână să o fi şlefuit în cap, să fi căutat variante.
[…] Pe Agenția de carte găsiți și un interviu cu traducătorul cărții. Iar filme-cărți.ro au deja o recenzie a […]